29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CE MULT L-A IUBIT…

27 decembrie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Chiar dacă are treburi prin centrul Cernăuţiului, Valeria încearcă să înconjoare locurile pe unde a umblat cu Toader. Mai ales, nu poate trece, fără să nu simtă arzătoarea durere de inimă, pe lângă Casa Naţională a Românilor – gura de rai, unde mai demult pentru ea înfloreau minuni de cântec, izvora numai bucurie. Inima ca inima, dar, de trei ani de când moartea a despărţit-o de jumătatea-i cea mai bună şi mai dragă, sufletul o doare întruna – pe unde ar umbla, orice ar face. Trebuie să se mai perindă timpul, căci trei ani e prea puţin ca să se tămăduiască rănile pierderii, spune lumea. Valeria, însă, nu crede nimănui, ştiind că pentru suferinţa ei nu există leac, aşa cum nu există pierdere mai mare decât să duci pe cineva scump la groapă. Pentru viaţa cea bună şi frumoasă de mai înainte nu i-a mai rămas nimic, moartea soţului parcă a tăiat jumătate din fiinţa ei, lăsând-o întreagă doar pentru a-l purta în lacrimă şi gând.

Cine a fost Toader Mihaiesi pentru familie şi baştina sa Ostriţa, pentru femeia care l-a înţeles, i-a apreciat virtuţile, îndrăgindu-i chiar şi neajunsurile? Cine a fost el pentru comunitate, îndeosebi, pentru cea mai frumoasă comuniune românească de pe meleagurile noastre – Corul „Dragoş Vodă”? Ar fi fost bine să ascult răspunsurile la aceste întrebări atunci când Toader Mihaiesi era printre noi – vesel, curajos, ingenios, gospodăros… Din păcate, veşnice sunt aceste scăpări şi regrete: îi lăudăm, pe cei care cu adevărat o merită, la timpul trecut.

Vesel şi curajos

Nu cruţă pe nimeni, însă oricât de nebiruit ar fi, moartea nu-i în stare să ni-i răpească pe cei dragi din inimi şi amintiri. Orice om trăieşte atât timp cât nu este uitat. Deşi dna Valeria m-a încredinţat că nimeni nu ştie şi nu poate să-mi povestească mai mult şi mai drept despre Toader Mihaieşi decât ea însăşi, i-am invitat, mai întâi, la un moment evocator pe corişti – prietenii şi fraţii lui întru credinţă românească. Or, anume dragostea sa pentru neamul românesc, zbuciumul de a face cunoscute tradiţiile noastre, braţele-i deschise pentru îmbrăţişarea şi primirea orişicărui frate de dincolo de sârma ghimpată i-au înscris numele în conştiinţa românilor din Bucovina. Putea să conducă şi să ridice din paragină zeci de kolhozuri, făcându-le milionare, putea să răstoarne munţii la Ostriţa, că nimeni nu-şi mai amintea de faptele sale mari, aşa cum sunt date uitării numele a atâtor şi atâtor „străluciţi” conducători. Mai degrabă te face nemuritor un cântec, un covor, un brâu, o vorbă bine ticluită, alte relicve moştenite de la străbuni.

Toader Mihaiesi a ştiut să gospodărească tezaurul popular al neamului său cu râvna şi priceperea, de care dădea dovadă în munca de toate zilele în orice sector s-ar fi aflat. În numele tuturor coriştilor din familia „Dragoş Vodă”, care au împărţit cu el din rotunjimea colacilor, din dulceaţa colindelor, măreţia baladelor şi jalea doinelor, şi-a împărtăşit amintirile cântăreţul drag tuturor românilor, Gică Puiu:

„Despre cei trei fraţi – Ion, Toader şi Aurel Mihaiesi – putem spune că au fost talpa Corului „Dragoş Vodă”. Toţi s-au manifestat ca mari patrioţi, dar fiecare din ei avea ceva aparte. Toader, bunăoară, ne-a fost staroste mulţi ani, până când s-a îmbolnăvit şi nu mai avea puteri să se ţină în rând cu cei mai tineri. Nu-i era uşor să vină în fiecare duminică, uneori şi în timpul săptămânii, la Cernăuţi, la repetiţiile corului, la toate concertele. Mai ales iarna, când trebuia să străbată prin troiene până la şoseaua centrală. Am fost de mai multe ori în ospeţie la soţii Mihaiesi – la hram, de Crăciun cu colinda, cu delegaţii din România, şi ştiu cât de greu le era drumul. Dar întotdeauna îi vedeam pe stăpânul şi gospodina casei zâmbitori, primindu-ne la orice oră de zi ori de noapte cu masa încărcată de bucate. Despre badea Toader pot spune că a fost un bărbat vesel şi curajos. Pentru un colectiv coral ca al nostru, compus din oameni din diferite sate, nu numai dirijorului, ci şi starostelui îi revenea un rol deosebit. Starostele avea grijă să ne organizeze, să ne adune, să ne împace dacă apăreau contradicţii, să ne asigure transportul când plecam undeva mai departe. Umblam la cor ca la serviciu, diferenţa fiind doar că aici veneam din dragoste şi nici un vifor n-ar fi fost în stare să ne oprească. Fiind un bun gospodar şi posedând calităţi de lider, Toader Mihaiesi era în stare să ducă lumea după el. Nu oricine, oricât de deştept sau talentat ar fi, este apt să conducă un colectiv, să-şi găsească un continuator cu un caracter la fel de puternic, aşa cum este starostele nostru de astăzi Nicolae Pridie”.

Pentru Gheorghe Puiu şi alţi veterani ai Corului, perioada stărostiei lui Toader Mihaiesi s-a depozitat în arhiva sufletului ca cea mai bogată în drumeţii prin Patria istorică. Pentru prima dată, după decenii de neagră înstrăinare, românilor din ţinutul Cernăuţiului li se deschideau uşile reîntâlnirii şi regăsirii la sânul Mamei celei drepte şi adevărate. Din ambele părţi ale frontierei dorul era mai arzător, şi mult mai mare setea de a afla cât mai multe unii despre alţii. În orice oraş al României ar fi evoluat Corul „Dragoş Vodă”, pretutindeni coriştii erau înconjuraţi de oameni cu ochii înlăcrimaţi, care îi rugau să le mai cânte – ca la Mahala, ca la Ostriţa, Ceahor, Horecea… Îi recunoşteau din ce sate provin după costumele populare, după brâie, trăistuţe, după cum rosteau cuvântul. Mulţi dintre cei adunaţi să-i asculte erau refugiaţii de cândva sau descendenţi de-ai lor, cu doruri şi nostalgii nemângâiate. Plângeau împreună, se interesau de rudele rămase sub ocupaţia străină, îşi descopereau rădăcini din acelaşi arbore genealogic. Corul „Dragoş Vodă” a fost primul mesager al durerilor noastre în România.

„Până la vârsta de 45 de ani eu doar mă uitam cu tristeţe în partea României, când mergeam cu tata la cosit ori la adunat fânul pe aproape de graniţă. Vedeam case, oameni prin ogrăzi şi grădini şi nu-mi închipuiam că voi ajunge să mă apropii de acei fraţi români, darmite că voi păşi cândva pe şoselele centrale la care a lucrat tatăl meu, Ion Puiu, ca director. Cu fraţii Mihaiesi şi Corul „Dragoş Vodă” am străbătut şi am cucerit România – de la Siret până la Deva, Timişoara şi Alba Iulia. Vibra multă durere, şi tot atâta bucurie în cântecele noastre, care ne-au deşteptat pe noi, dar au sculat şi România în picioare”, povesteşte Gică Puiu cu un pic de sfială şi temere de a nu părea prea bombastică mărturisirea sa. Însă cine a fost alături de ei în acei ani sau i-a însoţit măcar o dată la spectacolele din România, ar putea să evoce mai multe episoade emoţionante care-i confirmă spusele.

Viaţa cea frumoasă

„Doar cu tine ziua-i sărbătoare,

Doar cu tine lacrima nu doare…”

În prima sală coriştii cântau (se pregăteau de festivalul „Florile dalbe”), iar în cealaltă unde ne-am retras cu dna Valeria la un popas în viaţa ei „cea mai frumoasă şi mai luminoasă”, picurau lacrimi din cerul nouros al unui suflet sfâşiat de durerea pierderii. Era zi de duminică. Cu câteva ore înainte îi făcuse soţului slujba de pomenire la Biserica din Ostriţa, după care a intrat la Casa Naţională, cu tradiţionalele bucate ale unui modest parastas. E un chin de nescris să păşească pragul la „Societate”, cum spunea cumnatul ei Ionică, fără de Toader. A fost doar o singură dată până acum, la trei ani de la plecarea soţului. „Viaţa mea cea bună şi frumoasă am trăit-o alături de Toader. Vă rog, chiar aşa să scrieţi: a fost un Om tare Bun şi Deştept. Avea răspuns la toate întrebările. Primăvara veneau vecinii şi oameni din sat de mai departe să se consulte când, unde şi ce să semene în grădină, cum să-şi lucreze mai bine pământul. Era înţelegător, iertător, crezător. Nu purta nimănui ură, nu avea deloc răutate în suflet. Şi credea că toată lumea este ca el. Dacă îi spuneam, ca femeia, că cineva a zis ceva rău despre noi, el mă liniştea: „Ei, dacă numai la atâta îl duce mintea, lasă-l să vorbească sănătos”. Mai întâi de toate l-am cunoscut ca pe un om foarte muncitor, strângător, rânduitor. Nu ştiu dacă mai este ceva bun pe faţa pământului ca să nu fi văzut la Toader al meu, dar avea şi un neajuns, cu care mă încăpăţinam să lupt numai în cazurile când eram singură că dreptatea este de partea mea mai mult decât sută la sută”, recunoaşte dna Valeria, schiţând un zâmbet trist.

Unicul cusur al soţului, după părerea ei, a fost încăpăţinarea. De fapt, acest neajuns de a nu ceda nici cu un milimetru se manifesta în lucruri casnice, mărunte, însă importante pentru o gospodină. Femeia înţelegea că nu-i mai dă la brazdă caracterul ambiţios. Doar nu erau doi tineri cruzi la minte. Au ajuns în faţa altarului la o vârstă când ambii aveau în urmă vieţile lor, mai mult ori mai puţin fericite. Valeria la 38 de ani, îşi căsătorise deja unica fiică, trăindu-şi drama unei căsnicii nefericite în trecut, iar Toader, la 54 de ani îşi înmormântase soţia după o lungă suferinţă. Ambii aveau câte un munte de durere în spate, mod de trai şi deprinderi, greu de a le schimba de dragul persoanei iubite. Mai ales că, la început, nici nu-i lega dragostea care se aprinde în prourul tinereţii, ci mai curând i-au apropiat greutăţile a două suflete singuratice.

Maria TOACĂ

(Va urma)