CÂND V-AŢI ÎMBRĂŢIŞAT ULTIMA DATĂ PĂRINŢII?

„Cât se poate să scrieţi despre martiri, parastase şi cruci înălţate în memoria lor?! Mai bine, „Golgota” ori oricare altă societate ar face ceva bun pentru cei vii”, mi-a replicat un tânăr din mediul ziaristic. Probabil, mulţi din tânăra generaţie gândesc la fel, dar sunt atât de indiferenţi la toate acţiunile legate de comemorarea evenimentelor tragice din trecut, încât nu fac nici cel mai mic efort de a-şi exprima părerile. Într-adevăr, morţii n-au nevoie de lumânarea, felia de pâine dată de pomană sau de lacrimile noastre. De toate acestea au nevoie sufletele celor vii, pentru a trăi în linişte şi împăcare, în lumina dragostei creştine. Şi sunt ferm convinsă că toate acestea pomeniri nu sunt zadarnice, ci ţin de „ceva bun pentru cei vii”.

Bunăoară, înălţarea unei cruci sau a unui monument în memoria buneilor deportaţi, a mamelor care au murit de foame în lagărele staliniste, dar şi-au salvat copiii (cum este Crucea din Pătrăuţii de Jos) ar trebui să-i facă pe tineri mai buni, mai sensibili la durerile şi problemele părinţilor lor, mai grijulii faţă de neputinţa bunicilor bătrâni. Numai astfel slujbele de pomenire şi înălţarea de semne comemorative capătă un sens durabil în timp. Oamenii în vârstă – copiii din timpurile de tristă amintire – înţeleg bine acest lucru, rugându-se ca cei tineri să nu simtă vreodată tot ce au suferit ei pe propria lor piele. Am auzit aceste rugăciuni, rostite în şoaptă de câteva femei înaintate în ani, la Pătrăuţii de Jos, la slujba de sfinţire a Crucii-monument în memoria mamelor care s-au jertfit în Gulag-urile staliniste pentru viaţa copiilor lor (înălţată din iniţiativa prof. Ilie Popescu, preşedintele Societăţii regionale „Golgota”).

Deşi n-a trecut prin calvarul deportărilor, Maria Schipor şi încă câteva femei de vârsta ei stăteau cu ochii în lacrimi, amintindu-şi cu evlavie de părinţii lor. „Fratele tatei, Gheorghe Popescu, a fost omorât la Fântâna Albă. Era printre primii în coloana ce se îndrepta spre România. Înainte de plecare a intrat pe la noi. Aveam numai cinci ani, dar ţin minte de parcă s-a întâmplat mai ieri. Unchiul îl îndemna pe tata să plece cu el. Mi s-a întipărit în minte cuvintele tatei: „Eu nu-mi las casa şi copiii. Ne aşteaptă moartea acolo”.

Aşa am avut noroc, eu şi fratele mai mare, să scăpăm de chinurile deportărilor. Drept că nici acasă nu ne-a fost uşor, dar, tot datorită tatei, n-am murit de foame în iarna lui 1946. El s-a opus să dea vaca din grajd în schimbul a doi saci de grăunţe. Cu lapte şi carne de viţel părinţii ne-au scos din foamete. Nu ştiu cum îi ţineau puterile, căci ei puteau să nu pună ziua întreagă nimic în gură, dar pentru noi întotdeauna aveau ceva de mâncare”, îşi aminteşte Maria Schipor de jertfele mamei sale Eugenia şi tatălui Nicolae Popescu.

Fiecare din noi, născuţi chiar şi în timpuri mai bune, poartă în suflet icoana mamei, a părinţilor, sacrificiile cărora vin din iubire adevărată şi nu aşteaptă nimic în schimb. Iar cei care nu-i mai avem, păstrăm regretele că nu le-am spus la timp o vorbă caldă, că prea rar le-am răspuns cu o îmbrăţişare de dragoste şi recunoştinţă. „Cât mai suntem, cât mai sunt,/ Mângâiaţi-i pe părinţi” şi nu-i lăsaţi să rămână ca nişte „Lumânări în cuib de cuc”, după cum îi deplânge poetul Adrian Păunescu. Mai ales acum, în preajma sărbătorilor de iarnă, daţi la o parte toate treburile şi mergeţi la părinţi, căci nu există nimic mai important decât a nu-i amărî, lăsându-i să aştepte zadarnic în singurătate, cu ochii înlăcrimaţi la ferestre.

Maria TOACĂ