28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

FERICIŢI CEI MILOSTIVI, CĂCI ACEIA SE VOR MILUI

17 noiembrie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Cu îngăduinţa Dumneavoastră, vă rog, dragă redacţie „Zorile Bucovinei”, să găzduiţi acest material. Rămânem prietenii devotaţi ai ziarului nostru. Vă citim şi vă aşteptăm întotdeauna în casele noastre – cu materiale obiective, vrednice, interesante şi diverse, aşa, cum de altfel, şi găsim în paginile ziarului. În continuare voi expune câteva reflecţii, gânduri şi sentimente, răscolite de articolul „Când aţi făcut o faptă bună?”, semnat de Maria Toacă (nr. 61 din 16 octombrie a.c.).

Mult stimată doamnă Maria, m-aţi provocat la o discuţie sacră. Nu încerc să vă impun concepţia mea. Viaţa e plină de surprize – atât plăcute, cât şi nu prea plăcute. Cu toate aceste obstacole, încerc să-mi depăşesc ego din mine. Eu (noi), cei de vârsta a treia, se cade să fim model de conştiinţă. Dacă în fiecare familie ar domina bunăcuviinţa, ar fi pace şi linişte în ţară şi în întreaga lume. De multe ori mă întreb de ce lipsesc din vocabularul cotidian cuvintele de politeţe, cum ar fi: Dumneavoastră, permiteţi-mi vă rog, se poate?, fie chiar „mersi beaucoup”, adică mulţumesc mult. În public, mai ales în stradă şi transportul public, poţi auzi cuvinte ce fac să roşească şi urechile de ruşine.

Suntem conştienţi în ce societate trăim – în ţară e război, criză economică fără de sfârşit. Totuşi, putem să fim mai buni, mai îngăduitori. Ne stă în faţă exemplul părinţilor noştri, moşilor, strămoşilor români. Încă poetul latin Terentius (190-159 î.e.n.) spunea: „Sunt om, nimic din ce e omenesc nu socotesc străin de mine”. Se întâmplă să mai greşim câteodată, dar ne corectăm, aşa cum ne ridicăm după ce cădem. Suntem creştini, urmaşi ai vrednicilor români – Brâncovenii, Ştefan cel Mare şi Sfânt... Ne închinăm la moaştele Sf. Cuvioasei Parascheva de la Iaşi. Şi eu, ca orice creştin, cer de la Iisus milă şi îndurare, atunci când cad în grea suferinţă. Mă rog pentru copii, nepoţi şi pentru pace în ţară, ca să nu moară copii şi tineri nevinovaţi în război.

După convingerea mea, Cel de Sus ne aude şi ne ajută. La rândul meu, voi răspunde cu o faptă demnă, astfel acoperind păcatul din mine. Doar în fiecare fiinţă vedem faţa lui Iisus şi ştim că rugăciunea fără fapte este goală, aşa cum e noaptea fără de stele şi lună: „Ia seama fiu al jertfei/ Prin lumea care treci/ Să-nveţi din tot ce piere,/ Ca să trăieşti în veci!” (din lirica norvegiană).

Deseori mă gândesc: Doamne, poate azi e ultima zi din viaţa mea. Asemenea gânduri mă fac să iau seama mai mult de timpul trecut în galop: „Linia vieţii mele/ printre morminte şerpuind.../ Prin verde foc şi grele poame/ prin ani – duminici, sfinte toamne” (Lucian Blaga). Faptele bune sunt diverse. De multe ori şi o vorbă blândă te încălzeşte. Or, după cum se spune în popor, vorba dulce mult aduce, mai ales în timpuri de cumpănă. Suntem la răscruce de drumuri, lumea-i plină de toate: „Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi/ Hristos să-i miluiască,/ Tu mergi la popa-n sat să-l rogi/ O slujbă să-mi citească...” (George Coşbuc).

Da, există şi înşelători. Însă o vorbă înţeleaptă ne învaţă ca ce dă dreapta să nu ştie stânga, ori – e mai bine să ai de unde da, decât a te împrumuta. Se mai spune că pe scara vieţii urci cu greu până sus, dar se poate întâmpla să aluneci şi să rămâi la covata spartă a babei din poveste. Or, să ne ferească Dumnezeu de hoţi, incendii, inundaţii, cutremure şi alte calamităţi, când poţi pierde toată agoniseala, chiar şi viaţa. Foarte bine răsună îndemnul dintr-o cântare ortodoxă: „A bătut la uşa ta cineva,/ Hai, deschide nu mai sta!/ Poate niciodată/ Mâna Lui la uşa ta/ N-are să mai bată./ În tăcerea negrei nopţi/ Stă un om şi plânge,/ Faţa lui e numai răni,/ Pieptu-i numai sânge”.

În fiecare persoană vedem faţa Domnului şi, dacă-l ajutăm cu ceva, ne bucurăm. Căci, la drept vorbind, dăm atât cât nu ne pare rău. Prin satele noastre zilnic dau buzna cerşetori fel de fel, mai ales cu copilaşi din urma lor. Câţiva ani în urmă, mai strâmbau din nas, dacă nu le venea pe plac pomana. Acum primesc şi chiar cer haine, produse , ceva de mâncare. Chiar şi la poarta bisericii ne întâmpină cerşetorii şi nu toţi sunt de etnie rommă. Îi miluim după putinţa noastră. Am ajuns şi eu la capătul vieţii, fără să-mi dau seama. Păşesc peste toate cu credinţa în Atotştiutorul: „Duminică, măicuţa în veşmânt cernit/ Cu busuioc în mână şi-ntr-o năframă/ Duce din bruma cât avem de grâu/O prescură de jertfă la icoană”

O legendă românească ne vorbeşte despre fapta bună a lui Ştefan cel Mare: ”Măi creştine, de ce ari sărbătoarea?”, l-a întrebat Domnitorul. Burcel a spus pricina. Cum a auzit-o, Domnitorul a poruncit: „Plugul frăţine-tu, de-acum al tău să fie! Şi eu îţi dăruiesc movila să fie a ta de veci, ca să fii şi tu în rândul gospodarilor chiaburi” (legenda „Movila lui Burcel”). Astfel, să începem ziua cu fapte bune, conduită corectă, indulgenţă: „Scrii un cuvânt, cuvântul scris/ E un leac sau o otravă,/ Tu vei muri, dar tot ce-ai scris/ Rămâne-n urmă drum deschis/ Spre înălţare sau abis,/ Spre jale sau spre slavă” (Traian Dorz).

Domnica MIHĂLESCU-LUCHIANIUC, s. Ostriţa, raionul Herţa

P.S. Am pregătit cu deosebită satisfacţie sufletească acest material pentru tipar. Vreau s-o asigur pe stimata noastră cititoare, dna Domnica Mihălescu-Luchianiuc, căci chiar aşteptam un asemenea ecou la provocarea mea despre milostenie şi facerea de bine. Nici nu e nevoie să-şi impună părerea, deoarece împărtăşesc întru totul concepţia dumneaei, iar în articolul la care se referă am dorit să transmit acelaşi mesaj, deşi accept şi alte atitudini faţă de subiectul abordat. (Maria Toacă)