28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VĂ AŞTEAPTĂ CERNĂUŢIUL SĂ-I ADUCEŢI MIREASMA CUVINTELOR ROMÂNEŞTI, MAICĂ ELENA

15 noiembrie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Întotdeauna am simţit un fior de sfială, un sentiment al propriei nevrednicii, în faţa unor oameni în odăjdiile negre ale monahiei – simbol al renunţării la nimicnicii şi desfătări fără rost. Sunt momente de reculegere, pe care le trăieşte, mai des ori mai rar, fiecare om când se opreşte din frământările şi grijile vieţii de toate zilele, de cele mai multe ori minore, fără nici o importanţă dacă le raportăm la veşnicie. Dar parcă avem noi, oamenii prinşi în forfota zilnică, timp să cugetăm la eternitate şi lumea de apoi, să ne uităm mai des la Cer, să aspirăm la Înalturi! Pentru aceasta ne alegem câte un sfânt, un patron spiritual din universul dumnezeirii ca să ne protejeze, sau un duhovnic viu de mai aproape ca să se roage pentru iertarea rătăcirilor noastre. Doar, sinceri să fim, foarte mulţi credem că asta le este datoria, asta e truda şi misiunea lor, îndeosebi a celor retraşi în mănăstiri, – să se roage necontenit, zi şi noapte, pentru mântuirea lumii.

Noi avem alte treburi – să ne înălţăm case, să naştem şi să creştem copii, să muncim pentru pâine şi la pâine, să ne facem nume şi renume, să scriem cărţi, să ne mândrim cu bogăţiile adunate… Şirul acestora putem să-l continuăm la infinit. Însă şi pe alt tărâm, acolo unde credem noi că cineva se roagă să ne meargă nouă din plin, să ne reuşească toate ce ne dorim şi la ce visăm, se înalţă case, se creşte pâine, se scriu cărţi şi, metaforic vorbind, chiar se „nasc copii”, dacă ne referim la faptul că mulţi oameni care trec pe acolo renasc în puritatea şi candoarea Pruncului lui Dumnezeu.

Am scris aceste rânduri cu gândul la o fiinţă de pe acel tărâm de divinitate, unde cerul este mereu senin şi albastru, unde stau deschise Sfintele Scripturi însufleţite de culorile, îndeletnicirile, datinile neamului nostru românesc, unde toate frumuseţile pământului sunt adunate într-un singur cuvânt – VORONEŢ. Este monahia Elena Simionovici, muzeograful şi ghidul, aidoma unei „evanghelii grăitoare”, al Mănăstirii Voroneţ. De câte ori am avut prilejul s-o ascult (într-o seară în mijlocul unui grup de pelerini întârziaţi la Mănăstirea Voroneţ, la manifestările de respiraţie românească din Cernăuţi, la o lansare de carte la Suceava), în faţa măicuţei Elena sentimentul de stânjeneală şi vinovăţie că deseori greşesc cu gândul ori cu fapta parcă dispare. Pentru că măicuţa de la Voroneţ nu priveşte de la distanţă la lumea păcătoasă, nu s-a detaşat de noi, cei din afara mănăstirii, ci scrie cărţi şi dă glas miracolului în care a găsit lumina. În preajma ei, în locul frământărilor, se aşterne liniştea sufletească, apare dorinţa de a porni pe drumul îndreptării, în căutarea luminii. Întocmai aşa cum mărturiseşte monahia Elena Simionovici despre preocuparea-i de căpătâi, ce începe „din ceaţa existenţei de profesor” şi durează necontenit până în ziua de azi. A descoperit lumina în cărţile sfinte, în periplul prin lumea creştină cu nestematele-i relicve, dar şi în oameni, mulţi întâlniţi la Voroneţ, însă primul suflet de la care a luat lumină a fost mama sa.

E un mare dar dat nouă de la Dumnezeu să luăm lumină, să putem învăţa de la alţii mai buni, mai înţelepţi, cu o putere mai mare de pătrundere în lucruri mai presus de fire, ce pot fi înţelese numai prin mare credinţă. Stavrofora Irina Pântescu, stareţa Mănăstirii Voroneţ, spune despre monahia Elena că „este prima ucenică a Voroneţului, care s-a apucat să utilizeze condeiul, dedicându-se scrisului” şi mai spune preacuvioasa stareţă că „are suflet împlinit pentru că maicile din aşezarea monahală pe care o păstoreşte au condiţii pentru a-şi aduce contribuţia în viaţa monahală şi în societate”. Datorită înţelegerii stareţei că astfel îndeplineşte lucru cu folos pentru sufletele oamenilor, monahia Elena, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovinei, este o prezenţă notorie în viaţa culturală şi literară a Sucevei, dar şi un oaspete dorit la Cernăuţi. De câte ori a fost pe la noi, ne-a lăsat daruri de carte, din care sorbim apa vie a credinţei. De câteva ori, în prag de toamnă şi ajunul sărbătorii Limbii Române, măicuţa ne-a sosit pe calea cea mai luminată lăsată de Dumnezeu pentru a ajunge la inima oamenilor, înzestrată cu miresmele Cuvântului. Am consemnat nu o dată în cronicile despre vizitele ei la Cernăuţi aceste momente, însă, cred că lucrurile frumoase merită să fie repetate. Iată doar unul dintre acestea, întipărite, probabil, în inimile multora care au ascultat-o în scurtele-i vizite la Cernăuţi: „Singura noastră cale spre inimile oamenilor este Cuvântul... Cuvintele au şi mireasmă: cuvântul de rugăciune – mireasma busuiocului; cuvântul de blândeţe – mireasma pâinii coapte; cuvântul de dragoste – mireasma crinului alb; cuvântul de durere – mireasma pelinului; cuvântul de pace – mireasma trandafirului”.

Am un motiv semnificativ de a readuce miresmele cuvintelor maicii Elena cititorilor noştri, mulţi dintre care au fost la Voroneţ şi, posibil, i-au ascultat povestirile despre credinţa Sfântului Ştefan cel Mare, despre miracolele Cuviosului Daniil Sihastru... La 14 noiembrie, şi-a înscris cea de-a 70-a pagină în împlinirea destinului dăruit de Dumnezeu. Poate o vom avea în mijlocul prietenilor „Zorilor Bucovinei”, la sărbătoarea Bucovinei, şi-i vom dărui un trandafir din grădina dragostei noastre. Dar până atunci, îi facem bucuria de a transmite tuturor celor care ne citesc mireasma cuvintelor de blândeţe, de dragoste, de pace, atât de trebuincioase mai ales pe aceste meleaguri ştefaniene.

Maria TOACĂ