CERNĂUŢIUL NOSTRU DE PE ALT TĂRÂM

E Ziua Cernăuţiului, sărbătoare care de la Alexandru cel Bun se trage. Sâmbătă şi duminică, oraşul, ca în timpurile cele bune, se transformă într-un imens furnicar. Pieţele principale, în special cea de la Podul Turcesc, numită de curând Piaţa Preasfintei Marii, sunt ocupate de tarabe cu fel de fel de mărfuri, în mare majoritate lucruri frumoase, dar puţin căutate şi cumpărate în aceste timpuri, când cei mai mulţi trăiesc cu grija pentru pâinea cea de toate zilele. Edilii oraşului, comercianţii îşi văd de interesele lor, iar pe noi, „minoritarii”, visători, care urcăm treptele amintirii spre Cernăuţiul românesc din perioada austriacă şi cea interbelică, ne prinde-un dor de voievozi, dar şi de ţărani neaoşi veniţi la hramul oraşului cu butoaie de vin şi murături, de roşoşencele graţioase purtând cu eleganţă coşuri în vârful capului…

„Încântă şi recheamă”

Am depănat aceste nostalgii chiar duminica trecută, pe domneasca stradă, numită Iancu Flondor în anii interbelici, la braţ cu cel mai sentimental român de la Roşa, dar probabil şi din toată Bucovina, domnul Mihai Morăraş, eu plângând de dorul Chişinăului, iar dumnealui de nesăturata-i dragoste de Cernăuţi. La drept vorbind, mi se părea că doar eu am dreptul la întristare. Or, tandrul meu însoţitor a doua zi des-dimineaţă avea să plece de acasă, de la Cernăuţi, acasă la Chişinău, iar eu rămâneam cu aceleaşi doruri – de ambele oraşe. Doar noi, cei care trăim în Cernăuţi, nu mai vedem oraşul aşa cum îl văd şi-l simt românii din Ţară şi de pretutindeni, când vin aici pentru o zi două.

„Cernăuţiul este oraşul de care întotdeauna mi-i dor şi de dorul căruia poţi să mori (sau merită să mori)”, spune de câte ori vine la noi cercetătorul şi istoricul literar Nicolae Cârlan din Suceava.

Odată seara, într-o zi obişnuită de lucru, îl întâlnesc pe aproape de redacţia noastră pe Călin Brăteanu din Suceava, cunoscut de cernăuţeni ca interpret de muzică populară. Stătea meditativ pe o bancă şi aş fi trecut fără să mă salut, dacă nu se saluta el primul. Deşi mi-a atras atenţia, nici prin gând să-mi treacă la acel moment că e anume persoana presupusă. Mi-a spus că a venit cu soţia şi copiii să se plimbe câteva ore prin Cernăuţi. Altă dată, seara, la un supermarket, mă ciocnesc de încă un sucevean ce-şi găseşte liniştea sufletească la Cernăuţi – dl profesor, publicist şi umorist, Romeo Istrati. Cerceta un pacheţel de unt, recomandându-mi-l ca de o mai bună calitate decât celelalte din vitrină. „Numai ce m-am întors din Germania, m-au prins plictiseala şi urâtul acasă. Am venit la Cernăuţi să-mi înviorez sufletul”, mi-a mărturisit, precizând că nu şi-a deranjat cunoscuţii, ci s-a cazat la un hotel.

Iată aşa vin unii suceveni când îi prinde amarnic dorul – fără să-şi anunţe prietenii şi cunoscuţii. Se plimbă o oră două prin centrul vechi, dorm o noapte la hotel, dau o raită prin magazine, contemplă teii dacă e vară, sau se lasă în vraja înserării aurii, pe aproape de Eminescu, dacă e toamnă…

Iar când se întorc acasă nu prea înţeleg ce ne apasă pe noi, de ce ni-i greu, uneori chiar insuportabil în acest drag, frumos, încântător oraş?! Aici aş aminti de vizita din luna mai a artiştilor plastici din Suceava, participanţi la un vernisaj comun cu colegii ucraineni. „Am luat coordonatele acestui hotel, avem de gând să venim, pur şi simplu, într-o excursie de câteva zile, să ne plimbăm fără grabă prin Cernăuţi. Personal am o dulce nostalgie: este oraşul primei mele ieşiri din România, la o vârstă destul de avansată. Cine nu şi-ar dori să aibă legături cu acest frumos şi încărcat de cultură oraş! Cernăuţiul este oraşul care încântă şi recheamă”, şi-a împărtăşit emoţiile Lucia Puşcaşu, preşedinta filialei Suceava a Uniunii Artiştilor Plastici din România.

Mai tinerei sale colege, Oana Hrişcă, întâlnirea cu Cernăuţiul îi aminteşte de bunicul ei, preotul Visarion Hrişcă, care a absolvit aici seminarul teologic şi din oraşul nostru a pornit în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, descriindu-şi periplul în „Însemnările unui preotul cernăuţean”. Pictoriţa Oana Hrişcă are legături de suflet cu Cernăuţiul mai cu seamă datorită pasiunii pentru arta lui Epaminonda Bucevschi, de care se interesează şi din punct de vedere profesional. La pregătirea tezei de doctorat a umblat pe urmele renumitului pictor prin sudul şi nordul Bucovinei, descoperind icoane, fresce în bisericuţe vechi, pe cale de dispariţie, de valoarea cărora nimeni nu-şi dădea seama. „Într-o mică biserică, de cum am trecut vama, la dreapta, am descoperit un iconostas dat jos, mâncat de cari, cu lucrări superbe ale lui Epaminonda Bucevschi. Din păcate, şi în România se pierd lucruri foarte valoroase, autentice”, mi-a dezvăluit cu amărăciune artista plastică, menţionând partea pozitivă că măcar ceva din capodoperele lui Bucevschi se păstrează la Muzeul de Artă din Cernăuţi.

„Şi geografia e românească aici, la Cernăuţi…”

Pe pictorul Anton Costin l-am surprins, păşind încet din urma colegilor pe artera principală a urbei într-un moment de visătoare contemplare, cu privirile undeva departe în orizont. Pentru el, aflat la a treia vizită la Cernăuţi, nu doar istoria, ci şi „geografia (relieful, peisajele) este românească aici, dar mai ales arhitectura vechilor clădiri îi aminteşte de Cluj Napoca, Braşov, de centrul istoric al Iaşilor, străbuna capitală a Moldovei: „Prima dată, în 1988, am avut fericirea să particip la o expoziţie de lucrări plastice, căci încă de pe atunci a început colaborarea cu pictorii din Cernăuţi. Iar mai înainte, încă prin 1982, şcoala „Mihail Sadoveanu” din Fălticeni, unde predau artele plastice, se înfrăţise cu o şcoală din raionul Herţa, cea din Godineşti mi se pare, se vedea Dorohoiul de acolo. Ca un vis mi-a rămas trecerea prin Cernăuţi de acum trei ani, când am făcut o excursie la Kyiv. Nici acum n-am avut timp să admir în singurătate tot ce-mi încântă privirile. De la hotelul nostru m-am ţinut de grup, de teamă să nu rătăcesc. Dar am reuşit să fac cunoştinţă cu un tânăr, Chiseliţă, din Igeşti, care mi-a spus că are un frate pictor la Cluj şi că din satul său natal se vede Vicovul”.

Cu gândul de a reveni pentru o plimbare tihnită, în singurătate, prin Cernăuţi am întâlnit-o la acel vernisaj pe consacrata membră a filialei Suceava a UAP, Viorica Moruz. Dorinţa îi vine nu numai de la tentaţia să picteze porţi, ferestre, vitralii ale caselor de pe străzi lăturalnice, ascunse de ochii mulţimii, ci are şi o legătură sentimentală, de rudenie cu Cernăuţiul: „ Socrii mei sunt de aici. Tatăl soţului meu s-a născut aproape de Cernăuţi, nu-mi amintesc exact localitatea, a făcut doi ani de facultate în acest oraş, iar soacra a absolvit liceu de fete. În 1941 s-au refugiat la Arad, au lăsat toate bunurile, plecând numai cu hainele de pe ei. Socrul a lucrat la căile ferate, care legau Ardealul de Bucovina, aceasta fiindu-i alinarea înstrăinării de meleagurile natale. Am nişte poze vechi, mi-au rămas de la ei amare regrete şi un carnet cu notiţe din tinereţea lor, unde, presupun, ar trebui să fie şi denumirea străzii pe care au locuit. Sper să mai revin, să pictez locurile pe unde şi-au trăit adolescenţa, căci ei, sărmanii, n-au avut posibilitatea să le revadă”.

Acestea sunt doar câteva firicele din urzeala covoarelor cu flori de dor ale românilor ce-şi au legături de sânge cu inima Cernăuţiului. Dacă, printr-o minune, s-ar întoarce toţi cei risipiţi de urgiile istoriei, nu ştim cât de mare le-ar fi bucuria, căci din Cernăuţiul lor puţin a mai rămas – doar zidurile, caldarâmule, teii şi castanii pe străzile unde n-a ajuns securea, bisericile, copacii viguroşi din Grădina Publică… Oricum, noi îi aşteptăm şi-i vom primi, întocmai cum a scris de la Piatra Neamţ, în 1979, cernăuţeanul Dragoş Vitencu, supus la nealinată pribegie: „Când ne-am întoarce iar la noi acasă/ Vom fi doar suflete cu nevăzut contur;/ Cei astăzi nenăscuţi ne-or aduna în jur;/ Noi vom uita că ţarina ne-apasă,/ Ne-om risipi prin iarbă de mătasă/ Şi-alăturea de sufletul lor pur,/ Vom şterge urma paşilor de fum/ Şi-om sta cu toate vârstele la masă”.

Maria TOACĂ