28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

LUMINIŢA, SUFLET LUMINOS

14 septembrie 2015 р. | Categorie: Bucovina

„Omul vesel este ca soarele, luminează acolo unde intră”

Tot ce poartă în suflet şi zboară din gura ei – fie cântece, fie simple cuvinte – e ca un rai vesel, luminos, căci nu zadarnic părinţii au numit-o Luminiţa. De mirare că, în anul 1978, când barza le-a adus soţilor Maria şi Pintilie Pavel din Mogoşeşti prima şi unica domniţă (mai au doi feciori), ei au reuşit s-o înscrie în certificatul de naştere cu numele Luminiţa, dar nu Svetlana, cum se proceda în acele timpuri. De fapt, nici acum pentru români moda de a li se schimonosi numele şi prenumele nu s-a prea schimbat. „Părinţii noştri ne-au dat la toţi trei nume româneşti – am un frate Lucian şi unul Marian”, mi-a povestit Luminiţa. Şi dacă băieţii soţilor Pavel au rămas aşa cum au fost numiţi la botez, apoi fiica, prin înnemurirea cu ucrainenii, de când s-a măritat a ajuns să fie şi Svetlana, pentru soţ, cumnată şi alte rude din partea lui.

Copilărie cu vioara în mână

Nu e nici un bai oricum i s-ar spune, totuşi, ea cea adevărată este Luminiţa – într-o lume a cântecului şi graiului românesc, în care se vede copilă urcând din urma mamei dealul spre şcoala de muzică. Svetlana e dintr-o altă emisferă a existenţei şi într-o altă viaţă – în apartamentul din oraş, la bucătărie, în captivitatea grijilor de familie, care n-o împovărează, căci le face pe toate cu aceeaşi dragoste, cu care ţine în mâini vioara sau îşi cântă melodiile de dor.

„Tu, Luminiţa, te bucuri de tot ce vezi, ca un copil mic”, mă probozeşte deseori mama, amintindu-mi că mă apropii de 40 de ani şi s-ar cuveni să fiu mai serioasă, că prea mult o ţin cu „hi-hi şi ha-ha-ha”. Dar pentru mine e mai uşor să trăiesc zâmbind şi râzând. Dacă omul umblă numai supărat, se gândeşte numai la probleme, asta nu e viaţă. Fiecare se ciocneşte de ceva ce-l pune în faţa întrebării:”Doamne, ce voi face, cum să trec pentru greul acesta?”. Cu încredere în forţele tale şi cu zâmbetul pe faţă poţi să-l treci mai uşor…”, crede Luminiţa.

Cântecul i-a fost predestinat din leagăn, căci s-a născut într-o familie unde în casă era şi pian, şi vioară. Până a merge la şcoală, a crescut mai mult la bunicii Alexandrina (Săndica) şi Ioniţă Râşcu, tinerica ei mamă fiind ocupată cu studiile la Şcoala de muzică din Bălţi, iar tatăl muncea pe şantiere de construcţii – deseori departe de satul natal. Bunelul Ioniţă se bucura de faima unui muzicant vestit la Mogoşeşti, cânta la saxofon. Mai ales, era tare întrebat de sărbătorile de iarnă, fiind poftit să le cânte flăcăilor care umblau cu Căiuţii. Îl rugau şi cei din Mihoreni să le cânte, iar mamele, cărora li se părea că feciorii au darul muzicii, îi trimiteau la Ioniţă Râşcu să-i înveţe să cânte la instrumentele de suflat. Deşi, „saxofonistul” nu avea studii muzicale, învăţătura la „şcoala” lui se lipea mai bine de copii decât cea de la profesori cu diplome. Drept, că pe fiul său Gheorghe l-a dat să înveţe acordeonul la şcoală la Cernăuţi, iar pe Maria, n-a lăsat-o să abandoneze studiile la Bălţi, când tânăra se plângea că prea multe are pe capul ei. Cum numai Luminiţa s-a ridicat fată mare, numai bună de ieşit să cânte pe scena şcolii, bunelul a vândut vaca şi i-a cumpărat, cu 500 de ruble, un minunat costum naţional de la o femeie din Mihoreni – cămaşă şi cătrinţă, cusute cu mărgele, pieptăraş. Dacă a vrut să-i lase o amintire de neuitat despre sine, a ghicit cum nu se poate mai bine. Nepoata de multe ori şi-a încântat spectatorii în scumpu-i cadou, şi acum mai îmbracă uneori cămaşa şi cătrinţa, numai pieptarul nu-i se potriveşte, devenind strâmt pentru făptura ei.

Luând de la bunel şi unchiul Gheorghe câte o parte din talent şi toată marea lor dragoste pentru muzică, Luminiţa este totuşi „opera” mamei sale, care i-a pus de mică în mâini vioara. Acasă nu avea altă treabă, exersa la instrument, uitându-se cu jale pe geam cum se joacă copiii pe afară. Mamă-sa lucra ceva prin apropiere, dar era cu urechea la ea. Pe un părinte care nu se pricepe mai poţi să-l minţi că ai pregătit tema de acasă. Dar nicidecum nu putea s-o amăgească pe o specialistă ca mamă-sa, care preda solfegiul şi era director al şcolii de muzică pentru copii, înfiinţată la Mogoşeşti din iniţiativa ei. Până atunci Maria Pavel a lucrat la Herţa şi Târnauca, învăţând să conducă maşina pentru a reuşi pretutindeni. După ce a deschis filiala din Mogoşeşti, pe umerii fetiţei apăsa datoria să nu-şi facă de ruşine mama: „Cât mergeam de la noi din vale până-n deal la Puiu, unde se afla şcoala de muzică, trebuia să-i povestesc toate temele. În clasă, dacă un elev nu ştia ceva, mă ridica pe mine şi eu răspundeam ca la carte. Acum îmi pare bine că în copilărie am fost atât de ascultătoare, nu mi-am pierdut timpul cu joaca… Îmi este de mare folos severitatea şi insistenţa mamei de a învăţa şi iar a învăţa”, spune Luminiţa.

De optsprezece ani predă vioara la filiala din Voloca a şcolii raionale de muzică pentru copii. În învăţăceii ei se vede pe sine, când era de vârsta lor. E fericită că după absolvirea Şcolii de Muzică din Cernăuţi a fost repartizată în acest sat, unde rar care părinte nu vrea să-şi vadă copilul cu un instrument muzical în mână. „Nu ştiu dacă există alt sat în Bucovina noastră cu atâţia tineri talentaţi, dornici să cânte, să îmbrace costumul popular şi să-l poarte cu atâta mândrie românească”, povesteşte profesoara care a ridicat o pleiadă de viorişti la Voloca, printre ei numărându-se şi conducătorul orchestrei Căminului Cultural, Ion Botnar. Acum îl are de elev pe fiul său, Vlăduţ. Deşi puţini îşi aleg muzica instrumentală ca specialitate, totuşi, foştii ei elevi nu se despart de vioară, cântând în colectivele de amatori, participând la sărbătorile naţionale…

Uneori, prin inimă o săgetează întrebarea ce ar fi făcut dacă cursul vieţii îi decurge pe alt făgaş. Nu-şi imaginează cum ar fi trăit dacă nu-şi continua la insistenţa părinţilor studiile, nu nimerea în mijlocul acestor oameni pasionaţi de muzică. Tatăl ei e o fire blândă şi liniştită. Nu-şi aminteşte să fi ridicat vreodată vocea, în familia lor întotdeauna domnind pacea şi armonia. Doar când Luminiţa începu să se plângă că-i vine greu să înveţe la Cernăuţi, în limba ucraineană (era primii ani când în învăţământ a fost introdusă ucraineana ca limbă de stat şi n-o studiase în şcoală), nu numai mamă-sa, dar şi blajinul ei tată a insistat să-şi vadă de carte. Ascultând de părinţi, şi însufleţită de optimismul ei fără de seamăn, Luminiţa a ieşit învingătoare în confruntarea cu limba ucraineană, absolvind cu brio şcoala. Crede că a pus şi Dumnezeu mila, îndrumând-o spre Voloca. Or, datorită tinerelor volocence, a ajuns la Corul „Dragoş Vodă”, iar de patru ani s-a întrupat în buchetul de voci ale „Fetelor din Bucovina”, tocmai când ele aveau nevoie de o profesionistă – să le ajusteze, să le şlefuiască până la strălucirea diamantelor.

„Du-te şi cântă”

Ajungând la această etapă a vieţii, generos înaripată de fericire, nu puteam să evit câteva întrebări delicate. Cum se împacă soţul ucrainean cu excesul ei de patriotism românesc? Cum îi convieţuiesc cele două părţi ale sufletului – Luminiţa Pavel cu Svetlana Demeanik? N-a început „război în casă din cauza deselor repetiţii, călătorii prin ţări străine cu spectacolele? Minunea e că Luminiţa a avut norocul să întâlnească un bărbat asemănător tatălui ei – liniştit, paşnic, cam zgârcit la vorbă. Iaroslav e antipodul ei la caracter, dar asta nu-i îndepărtează, nu le distruge armonia căminului. Dacă soţia începe să-l „cicălească”, aşa cum fac toate femeile, bărbatul o potoleşte cu o singură vorbă scurtă „Idi spivai” („Du-te şi cântă”), sau o întreabă: „Nu te duci la repetiţie?”. N-a asistat niciodată la concertele cu participarea ei, însă, Luminiţa a observat cu plăcută surprindere că soţul nu-i absolut indiferent, l-a „prins” că se iută la înregistrările postate de ea pe calculator. Niciodată nu i-a reproşat că pierde timpul, nu se împotriveşte când trebuie să plece pe câteva zile cu „Fetele din Bucovina” la festivaluri, suportând şi cheltuielile de drum. Când lipseşte de acasă, Luminiţa e liniştită pentru fiul lor Andrei, ştiind că-l lasă în mâini de nădejde. Şi ea se străduieşte să ţină casa în ordine, să nu dea motive de a i se reproşa că din cauza „concertelor”, ei suferă familia. Mai cu seamă că, într-adevăr, îşi consacră mult timp Corului „Dragoş Vodă” şi „Fetelor din Bucovina”, toate cele nouă-zece interprete care se adună la repetiţii devenindu-i dragi şi apropiate, asemenea celor de acasă. Uneori, în preajma unor sărbători naţionale, se întâlnesc la repetiţii şi de două ori pe săptămână. În caz că cineva nu se poate rupe de la serviciu, cum sunt Angela Botă, Veronica Pridie, Luminiţa le vizitează la locul de muncă, unde le dă recomandări, căci „fetele” cântă pe patru-cinci voci. „Prin cântec exprimăm ce n-am putea spune în cuvinte. Cine ne vede şi ne aude cântând, crede că suntem mereu vesele, că nu ne apasă nici o grijă, dar fiecare din noi are ceva la inimă. Cântecul ne este leacul cel mai bun”, mărturiseşte Luminiţa, accentuând, îndeosebi, pe un moment foarte important: „Nici nu vă imaginaţi cum se transformă fiecare din noi când ne unim într-o unică voce a corului şi îi avem pe Dumitru Caulea în faţă. Fără dirijarea lui, cântăm cum se nimereşte. Când ridică el mâinile apare şi dinamică, şi voce, şi muzică. E un tânăr bine crescut de acasă, cu o vastă cultură şi multă-multă răbdare”.

Urmărind de la începutul înfiinţării etapele desăvârşirii Corului „Dragoş Vodă”, iar mai târziu şi a „Fetelor din Bucovina” (în 2014 au sărbătorit gingaşa vârstă a adolescenţei – 15 ani), mă gândesc că sunt protejaţi de o putere divină, Dumnezeu trimiţându-le oameni chemaţi să le odrăslească sentimentele patriotice, dragostea de datini. După ce s-au perindat mai mulţi dirijori la fel de devotaţi culturii româneşti, acum Corul are noroc de Dumitru Caulea, iar „Fetele din Bucovina” – de Luminiţa Pavel-Demeanic – suflete ziditoare de fericire pentru ziua de azi şi de mâine.

Maria TOACĂ