ÎN GALIŢIA, PE URMELE VOIEVOZILOR MOLDAVI

 MĂNĂSTIREA SFÂNTUL ONUFRIE DIN LAWROW

Aidoma unui vis din care nu doreşti să te trezeşti, aveam fascinaţia că plutesc într-o altă lume demult apusă, încărcată de mister, pe care am trăit-o cândva, în timpurile de glorie ale poporului  român şi încă o trăiesc cu inima şi sufletul,  locurile acele minunate părându-mi-se foarte cunoscute, deşi în actuala mea viaţă pământească n-am mai trecut nicicând pe acolo, n-am mai pus piciorul pe crudul covor al ierbii de un verde deschis, cu flori multicolore, cele mai frumoase podoabe naturale întâlnite vreodată ce te învăluie în miresme aromitoare fără precedent. În liniştea dumbrăvilor, prin locuri împădurite, maşina zbura ca o săgeată, trasă numai ce dintr-un arc, gata să ajungă într-o clipă la locul destinaţiei. Am observat ochii strălucitori,  înrouraţi de emoţii şi aşteptare ai dnei Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi, şi, în tăcerea profundă, întreruptă doar de şuieratul unduitor al văzduhului ce se întrecea parcă cu viteza automobilului, mi se păru că la această tangenţă de realitate şi visare gândurile noastre se înrudesc.  Admiram prin geamul deschis cum urcau spre piscuri nori fumegători, iar colinele sprijineau  bolta cerului – o aură dumnezeiască ne-a însoţit pe tot parcursul călătoriei noastre până am ajuns în pridvorul sacrului locaş de închinare de la poale de Carpaţi.

Adevărul e că dacă îţi doreşti ceva mult în viaţă, visele şi gândurile se materializează. Au prins contur şi ale mele. Cu toate că mi-aş fi dorit cu mult mai mult –  să vizitez şi somptuoasa capodoperă arhitectonică românească Biserica Uspenia din centrul bătrânului Liow, Lvivului de astăzi, căreia i se mai spune Moldovenească (Voloşskaia), piatra de temelie a căreia a fost pusă în 1564 de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, finisată în 1629 de un alt Domn al Moldovei, Miron Barnovschi, locaşul de închinare Sfânta Parascheva, înălţat în 1644 de Vasile Lupu, la construcţia căreia a vegheat  Varlaam şi în care a poposit nu o dată Dosoftei, după câteva ore de călătorie am ajuns la destinaţie – Mănăstirea Sfântul Onufrie din Lawrow, din apropierea Vechiului Sambor, actuala regiune Lviv, unul din cele mai vechi locaşuri de închinare greco-catolice din această parte a lumii, în ale cărei cripte subterane au fost înmormântaţi, în secolul al XVII-lea,  voievozii Ştefan Petriceicu, Domn al Moldovei din august 1672 – noiembrie 1673, din decembrie 1673- februarie/martie 1674, decembrie 1683/ ianuarie 1684 – martie 1684, din august 1672 – noiembrie 1673, din decembrie 1673- februarie/martie 1674, decembrie 1683/ ianuarie 1684 – martie 1684), şi Constantin Şerban Basarab, domnitorul Ţării Româneşti (1654-1658). Scunde sunt datele istorice, referitoare la viaţa voievozilor în surghiun. Se ştie doar că, după ce au fost izgoniţi, nevoiţi să părăsească Ţara împreună cu întreaga  curte, s-au refugiat în Polonia, cumpărând un şir de moşii în apropiere de oraşul Liow, pe atunci centrul duhovnicesc al Galiţiei de vest, actuala regiune Lviv.  Probabil, alegerea acestor locuri istorice le-a fost condiţionată şi de faptul că localităţile erau aşezate la confluenţa drumurilor comerciale ce legau Suceava şi Cernăuţiul cu Liowul, ultimul, devenind pe vremea ceea un loc de întâlnire şi de liber schimb de mărfuri între negustorii din Moldova Medievală, Grecia, Polonia, Ungaria, Rusia etc. E cunoscut faptul că printr-un hrisov din 1408, de altfel, cel mai vechi întocmit de vreun domn al Moldovei, Alexandru cel Bun acorda negustorilor din Liow, care treceau prin Cernăuţi, un privilegiu comercial de a face comerţ în Ţara Moldovei.

DE VEGHE STĂ RUGĂCIUNEA UNUI DAC

Din motive vitregite ale istoriei aceşti doi domnitori sunt mai puţin cunoscuţi. Voievodul Ştefan Petriceicu, „om blând şi slab la domnie”, după cum scria cronicarul Miron Costin, dar priceput comandant de oşti şi luptător viteaz împotriva otomanilor, şi-a adus aportul la dezvoltarea culturii, l-a susţinut material pe marele  cărturar, Mitropolitul Dosoftei, de altfel, între cei doi a existat o strânsă prietenie, ultimul aflându-se în preajma lui Petriceicu Vodă în toate împrejurările dificile prin care a trecut  voievodul moldav – în tabăra de la Hotin, unde, în noiembrie 1673, a avut loc o crâncenă bătălie, când oştile moldo-muntene au trecut de partea polonilor, iar după alungarea domnitorului l-a însoţit în exilul din Polonia. În fond, cu toate că nu era foarte bogat, voievodul i-a acordat prietenului sprijin financiar pentru editarea „Psaltirii în versuri”, tipărită în Polonia, fiind prima creaţie versificată în limba română şi una dintre cele mai reuşite tălmăciri.

 În Polonia Petriceicu cumpără moşiile Zarajskie, Koniuszek, Lonswice, Mosciska şi Olszanik, aflate în  Rutenia, zona Liowului. În pofida urcuşului şi căderilor sale tumultoase, voievodul moldav a găsit timp să se dedice cu evlavie şi celor sfinte, ctitorind, în 1673, mai multe lăcaşe de cult – Biserica cu hramul Sfântul Onofrei din Mănăstioara, Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Siret etc., făcându-le danie moşii şi chiar târguri. Ştefan Petriceicu a decedat în 1690, deziluzionat de făţărnicia,  nestatornicia şi ingratitudinea regelui polon Jan al III-lea Sobieski faţă de el, găsindu-şi veşnicul repaus în cripta din subsolul Bisericii Sfântul Onufrie de la Mănăstirea Schitul Nou din Lawrow, pe care a sprijinit-o financiar în timpul vieţii, unde a fost înmormântată şi soţia sa, Maria. Averea sa, constituită în special din moşiile amintite, a fost moştenită de nepoţii după soră, Ion şi Nicolae Hajdeu, pe care acesta îi adoptase din lipsă de urmaşi, scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu numărându-se printre cei mai de seamă descendenţi ai acestei nobile familii. Tot în criptele subterane ale templului, în aripa estică a sfântului locaş, a fost înmormântat şi voievodul Constantin Şerban Basarab, soţia sa, Nedeli, care se refugiase în Polonia cu întreaga curte şi cumpărase lângă Liow 13 sate, 38 hectare de pământ, şi care murise mai înainte, în iulie 1685. Constantin Basarab a fost întemeietorul Şcolii Duminicale din Stanislavov, regiunea Ivano-Frankivsk, ctitorul Mănăstirilor Ugorniţk şi Dobromylsk. Pietrele funerare de mormânt ale voievozilor au fost nimicite în timpul războiului, subsolul fiind spart, devastat de vandali, căutători de comori.

Adevărul e că am găsit biserica în proces de reconstrucţie, iar subsolurile goale. Doar în vechea clopotniţă de lemn înnegrit de urmele timpului ce s-a perindat, aşezat în cavou mortuar, mai veghează sacrul locaş un spirit in craniu şi oase. Se prea poate să fie şi el vreun urmaş de dac.  De pe fragmente de fresce vechi ce împodobesc ca nişte flori vii pereţii albi vopsiţi din interiorul Bisericii Sfântul Onufrie, ne urmăreau parcă ochi de sfinţi şi auzeam murmurând rugăciunea unui dac. Surprins de vizita Excelenţei Sale, stareţul Slobodean Atanasii, cu disponibilitatea şi generozitatea unui adevărat egumen, ne-a făcut un excurs în sacralitatea aşezământului monahal greco-catolic, în istoria lui, purtându-ne paşii pe urmele voievozilor moldavi. Spre regret, doar câteva cărţi, păstrate de stareţ, mai amintesc de aflarea voievozilor la Lawrow, de ajutorul acordat de ei mănăstirii, Excelenţa Sa  conştientizând necesitatea instalării în interiorul Bisericii Sfântul Onufrie a unei plăci comemorative, care să ateste prezenţa aici a spiritelor celor doi voievozi români, care, aflându-se în surghiun,  şi-au închinat viaţa sprijinirii celor sfinte.

UN URMAŞ AL VOIEVODULUI

Dincolo de orice taină, ascunsă în subsolurile şi în zidurile înălţătorului lăcaş, ne-a intrigat şi ne-a surprins vestea adusă de stareţ că a mai rămas un urmaş al voievodului Constantin Şerban Basarab, care, ca şi nobilul său părinte, sprijină material mănăstirea – omul de afaceri Andrii Basarab din  localitatea Stara Sili (Sarea Veche), renumită prin mina de extragere a sării, atestată încă în secolul al XV-lea, denumirea fiind schimbată apoi în Saltzbork,  deputat în Consiliul raional Staryi Sambir (Vechiul Sambor), economist de profesie. Cu gândul să-l vizităm, ne-am luat rămas bun de la primitoarea şi ospitaliera gazdă, stareţul Atanasii, care ne-a binecuvântat, conducându-ne până la maşină.

Spre marea noastră bucurie şi aici, la Saltzbork, ne-a zâmbit norocul. Am aflat că patronul restaurantului e pe loc. Adevărul e, când ni s-a prezentat, am pierdut darul vorbirii. Nu mai rămânea nici o îndoială – în faţa noastră stătea un adevărat român, urmaş al voievodului Basarab.

 Ne-a primit cu bunăvoinţa şi ospitalitatea caracteristice neamului nostru românesc, emoţionat, primind cu bucurie de la dna Eleonora Moldovan Tricolorul, drapelul României. În discuţia sinceră de câteva ore am aflat că susţine material nu doar Biserica Sfântul Onufrie, ci, ca şi voievodul  Constantin Basarab, care a ctitorit mai multe lăcaşuri de închinare, a contribuit substanţial şi la restaurarea Bisericii Sfânta Parascheva, că pe tatăl-său îl cheamă Bogdan, iar pe fiul de un anişor – Ştefan, că-şi cunoaşte rădăcinile şi e disponibil să ne primească oricând. Am plecat cu sufletul încărcat de emoţii, precum floarea de nectar, nu înainte de a deschide porţile cimitirului local, unde, sub pietrele funerare ale mai multor morminte şi-au găsit veşnicul repaus urmaşii voievodului Constantin Şerban Basarab, citind inscripţiile mortuare: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu...Basarab...”.

Felicia NICHITA-TOMA

Foto "Zorile Bucovinei"

.