POVESTEA FIULUI BLÂND ŞI STRÂNGĂTOR

Toată lumea cunoaşte parabola despre fiul cel risipitor şi rătăcitor, care s-a întors cu mare căinţă acasă, după ce a irosit averea moştenită de la tatăl său. În pofida faptelor nevrednice, fiul risipitor a fost primit cu bucurie şi iertat de tată. Aşa sunt toţi părinţii. Viaţa întreagă au grijă să le dăruiască tot ce au mai de preţ copiilor, indiferent de cât de buni, de recunoscători şi ascultători sunt urmaşii lor. Ba chiar cu mai multă grijă şi dragoste este înconjurat de părinţi copilul cel mai neisprăvit, căci cel statornic, ascultător şi muncitor se descurcă şi singur, neavând nevoie în permanenţă de sprijinul tatei şi al mamei.

Povestea ce voi depăna-o în continuare e de la polul opus binecunoscutei parabole biblice. Este despre cel mai bun şi mai mângâietor fiu, mama sa nefiind nevoită să-şi pună la cântar dragostea pentru cei doi copii. Or, pentru ea nu există dilema cui să-i ofere mai multă iubire, pentru cine să se zbată mai aprig, ambii – şi fiica Mărioara, şi fiul Nicuşor, fiind în aceeaşi măsură vrednici de inima mamei lor. Copiii lui Vasile şi Eleonorei Bizovi din Boian demult şi-au zidit destinele, şi-au întemeiat căminele familiale, sunt şi ei părinţi într-un veşnic zbucium pentru odraslele lor (Mărioara de trei ori bunică), însă pentru mama lor tot copii au rămas. Îndeosebi, îi trepidează coardele inimii pentru Nicolae (Nicuşor), deşi e bărbat în toată firea.

Şi nu numai din cauză că e mezinul familiei, cu vreo şase ani mai mic decât sora sa, ci pentru că e o fire mai sensibilă, mai vulnerabilă, gata oricând să cedeze de la sine, numai ca să nu provoace vreo incomoditate celor din jur. Uneori, mama regretă că nu l-a învăţat să fie mai dur, mai răzbătător… Însă, într-o familie de intelectuali, unde prevalau valorile spirituale şi cultul cărţii nici nu putea să crească altfel de copii.

„Vreau să strâng un pumn de stele, să-i fac mămicăi mărgele”

Am încercat de câteva ori ziua şi până-n seară târziu s-o sun pe doamna Eleonora. A doua zi, dimineaţă, la receptor auzeam aceleaşi sunete scurte, care-mi dădeau de înţeles că ceva nu e în regulă cu aparatul. Bine că Boianul e la o zvârlitură de băţ de Cernăuţi… Peste vreo jumătate de oră eram deja la poarta ei, zărind-o printre florile din jurul casei, ce i-au transformat ograda într-o gură de rai. În ultimele săptămâni, de când au dat căldurile, nu se încumetă să se îndepărteze de casă. Merge doar până la magazin după pâine şi la poştă să mai trimită câte un articol la „Zorile Bucovinei”.

Aruncând privirea mai departe, am observat că grădina e curăţată de buruieni, cartofii şi porumbul nisipiţi. „A fost Nicuşor de la Chişinău înainte de Paşti şi mi-a ajutat, lucrez şi eu încetişor, cât mă ţin puterile”, mi-a spus dumneaei, foarte îngrijorată că nu-i funcţionează telefonul. Amuţise de-o săptămână, după o scurtă ploaie cu furtună. Şi tocmai când avea mai mare nevoie să vorbească cu fiica de la Bălţi şi cu fiul de la Chişinău. Mai ales cu fiul, care se apropia de o zi aniversară. Am liniştit-o că mai este timp până la 19 iunie, adică ziua de azi când apar la lumina tiparului aceste rânduri şi fiul ei, investit cu onoarea de a purta numele bunelului Nicolae Bizovi (gospodar de frunte al Boianului, mort în lagărul de la Onega), s-a îmbogăţit cu doi de cinci, frumos caligrafiaţi în calendarul vieţii.

Fiind încă dimineaţă răcoroasă, cu rouă deasă peste minunile grădinii, am lăsat să bată în pace orologiul amintirilor, pornind într-un sentimental pelerinaj pe urmele copilului care a fost odată bărbatul ce-şi sărbătoreşte astăzi jubileu împlinitei maturităţi. Venirea lui Nicuşor pe lume a fost însoţită de o întâmplare anecdotică. La maternitatea din Boian nu erau locuri libere, şi medicul o trimitea pe dna Eleonora la Mahala sau Cernăuţi. Ea a făcut gălăgie, declarând că naşte în coridor, dar nu se mişcă din loc. La câteva zile a venit o comisie din raion. Medicul, un tânăr din altă localitate, sta numai lângă patul ei de teamă să nu sufle o vorbă despre incident. Şi-a cerut scuze când a aflat că-i învăţătoare, de parcă ar fi fost normal să se comporte astfel cu o simplă ţărancă. „Hazul întâmplării, însă, e altul, îmi povesti dna Eleonora. Când cele două bunici au venit să afle ce le-a adus de data asta barza, dereticătoarea de la spital a „glumit”, spunându-i soacrei că am născut o fetiţă, iar mamei – că am băiat. Mama mea dă ochii cu cuscră-sa şi-i spune că a venit să vadă ce-i face nepotul, iar mama lui Vasile, mirată tare, o ţinea una şi bună - „iară e fată”. Fericitul tătic îşi cinstea la şcoală colegii pentru sănătatea celei de-a doua fetiţe. Aflând apoi că are un băiat a mai pus o cinste, uitând să-mi lase măcar cheia de la uşă. Când m-a adus mama acasă, am găsit uşa încuiată şi l-am aşteptat pe prag. De fapt, pentru soţ nu era atât de important dacă e băiat sau fetiţă. El iubea grozav copiii – pe ai noştri şi cei de la şcoală, care ne erau la fel de dragi. Când a fost dat afară din serviciu, de la ŞM Boian, plângea ca un copil, întrebându-se întruna ce va face fără de elevii săi”.

Tăticul vedea în fecioraş copia sa, i se părea că are harul de a compune poezii. Avea şi motive s-o creadă. Soţii Bizovi mergeau deseori cu micuţii la spectacole, la diferite concerte ce aveau loc la Cernăuţi şi în satul natal. Într-o seară, cu cer înstelat, se întorceau toţi patru de la un concert. Mămica cu Mărioara de mână, tăticul cu Nicuşor sus pe umeri, băiatul cuprinzându-l strâns cu mânuţele de gât. De-odată a desfăcut larg mâinile, ca două aripioare, gata să-şi ia zborul. „Ce faci, o să cazi”, s-au speriat părinţii, la care fecioraşul i-a lăsat încremeniţi. „Uită-te, tăticule, la cer! Vreau să strâng un pumn de stele, să-i fac mămicăi mărgele”, a exclamat copilul de cinci ani. Atunci, tatăl, profesor de limba română, i-a prezis că va fi poet, însă, crescând, fiul s-a apropiat mai mult de pasiunea mamei pentru matematică, alegând ştiinţele exacte.

Acea întâmplare „cu stelele şi mărgelele” a impresionat-o până la lacrimi pe dna Eleonora, mai ales că pe atunci ea nu purta mărgele, cercei, inele, nici măcar verighetă nu avea. Soţul a cucerit-o cu daruri de carte, nu cu podoabe de aur. Primii cercei de aur i-a dăruit fiica din primul ei salariu. Iar un modest ineluş cu pietricică de rubin, soţul i-a cumpărat după mulţi ani de căsnicie în timp ce se afla cu un grup de elevi în excursie la Moscova. Probabil, cuvintele fiului rostite în acea noapte înstelată l-au făcut să-i cumpere nepretenţioasei sale soţii acel inel. Dna Eleonora s-a despărţit de scumpele relicve, care nu pot fi estimate în bani, dăruindu-le nepoatelor cu un imens sentiment de fericire că are cine-i moşteni cele mai luminoase amintiri.

Sprijin la bătrâneţe

Când şi-a strâns întâia oară pruncuţii la sân, îşi spunea de fiecare dată că va avea sprijin la bătrâneţe. Deşi, imediat după şcoală, copiii au plecat pe rând unul mai departe decât altul, dna Eleonora le simte permanent sprijinul, nu este apăsată de singurătate. Bucuriile lor îi sunt cel mai temeinic reazem al bătrâneţilor.

Era atât de fericită când nepoata Cristina de la fiica Mărioara a fost admisă la facultate la Bucureşti, îndeplinind astfel cea mai ardentă dorinţă a bunelului Vasile. Acum re-trăieşte şi mai intens aceleaşi sentimente de bucurie datorită nepotului Mihăiţă – fiul lui Nicuşor, atât de asemănător în toate cele bune tatălui şi bunicului. Pe parcursul anilor, reuşitele nepotului îi întineresc inima, văzându-şi aievea fiul în creştere. Ca şi tatăl său, Mihăiţă este îndrăgostit de natura pitorească a Boianului, i-a plăcut în copilărie să cutreiere împrejurimile, să meargă cu bunicul la pădure, la Prut la pescuit, să cuprindă în aparatul fotografic toate minunile veşniciei de la ţară. De un an de când studiază în România, a reuşit să obţină o menţiune la un concurs de fotografii. Are cui să se asemene în pasiunile pentru frumos. Dna Eleonora ţine minte ziua când: „Odată iarna, Mărioara – mai mare, Nicuşor – mai mic, se rugau să-i ducem la pădure. Aveam lecţii, eram ocupaţi, căutam să scăpăm de ei cu argumentul că n-au ce vedea iarna acolo. Dar s-a găsit un unchi cu o sanie să le intre în voie, într-o zi când era gerul mai mare. I-au îmbrăcat în cojoace miţoase… Copiii s-au întors ca dintr-o poveste, povestind cu sufletul la gură câte au văzut. Le părea rău numai că n-au luat câteva nuci să hrănească o veveriţă ce le-a ieşit în cale”.

Ca şi tatăl său, care a preluat dragostea pentru bogăţia lumii vegetale de la profesorul de biologie Mihai Lungu, Mihăiţă iubeşte să sădească flori şi să altoiască pomi. Şi tot ca harnicul său părinte, tânărul student şi-a căutat de lucru în prima lui vacanţă. Fiind student, Nicolae şi-a făcut stagiunea la Academia de Ştiinţe a Moldovei, a lucrat la construcţia unei grădiniţe de copii din Chişinău şi la alte obiective. După absolvirea Institutului Politehnic, în 1982, s-a angajat ca inginer-tehnolog de categoria I la uzina „Mezon” din capitala Moldovei, muncind acolo până în 1992, când întreprinderea s-a desfiinţat. Ca specialist de frunte, a fost trimis în delegaţie în Cehoslovacia, unde i s-a propus să lucreze. Dar organele speciale nu l-au considerat „de încredere” pentru a munci în străinătate. Totuşi, graţie abilităţilor profesionale, a vizitat câteva ţări din Europa, şi-a desăvârşit măiestria la Moscova, găsind timp şi având curaj să se aventureze, cu un grup de colegi de la uzină, la practicarea alpinismului în munţii Caucaz.

Din păcate, după falimentarea uzinei, toţi specialiştii au devenit şomeri, fiind nevoiţi să accepte orice muncă pentru a-şi asigura existenţa. Lucrând în calitate de consultant la câteva firme, astăzi Nicolae e cu sufletul împăcat că şi-a găsit serviciu la o întreprindere, conform pregătirii profesionale. Oricum, nu s-a plictisit niciodată, timpul liber consacrându-l apiculturii, creşterii florilor de cameră, dar cea mai mare parte – copilului său, pasionat de şah şi arta fotografică.

Ca fiu adevărat al părinţilor săi, el a continuat cauza lui Vasile Bizovi la Chişinău, fraternizând cu participanţii la adunările naţionale, cu luptătorii pentru limba română şi dreptul la identitatea românească. Fericită că a ajuns această zi, mama sa, dna Eleonora se roagă fierbinte pentru sănătatea fiului blând şi ascultător, transmiţându-i prin pasărea dorului toate florile şi dragostea ce rodeşte în inima ei.

Maria TOACĂ

În imagini: cu tăticul la vârsta de trei ani; la năşica Silvia Lungu în braţe; student la Institutul Politehnic din Chişinău; de Sfintele Sărbători de Paşti, cu Mihăiţă la Bucureşti