Oficial, nici o instanţă judecătorească nu i-a aplicat
această grea şi mai rar întâlnită pedeapsă. Formal, am putea spune că el
singur, benevol, şi-a osândit sufletul la nemiloasa sentinţă. Însă,
ascultându-i răstălmăcirea destinului în bătaia vântului şi rafalele, când a
ploii, când a zăpezii, dezlănţuite în duminica de 1 aprilie la marginea pădurii
de
Dacă nu se reţinea la unchiul Dionisie…
Era imposibil să
nu-l observ pe acest bărbat înalt şi cu ţinuta-i dreaptă, în pofida ridurilor
ce-i trădau puţin vârsta. Dar m-am apropiat de el, la chemarea lui Gheorghe
Bicer, un gospodar din Ceahor, născut
După cum aveam să aflu câteva minute mai târziu, rolul lui „Gheorghiţă” (aşa îl numeşte colonelul Petru Huţanu), a fost hotărâtor în întârziata sa reîntâlnire cu baştina. Era greu de presupus în vocea blândă a colonelului profesia sa de-o viaţă: n-am simţit nici urmă de ton poruncitor, cum e şi firesc pentru militarii ce-au slujit ani îndelungaţi în armată. Dimpotrivă, n-are nici o deprindere de soldăţoi în comportare, obişnuieşte să se adreseze într-o formulă dezmierdătoare atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Mie, bunăoară, mi-a fost deosebit de plăcut să aud cum mă numeşte absolut sincer – „domniţă”. Manierele cavalereşti nu păreau o prefăcătorie, alături de buna educaţie spunându-şi cuvântul şi cei 87 de ani ai săi, vârsta când orice femeie să i se înfăţişează ca o „domniţă”, aidoma fiicei sale, iar bărbaţii ceva mai tineri se aseamănă propriului fiu. După un scurt schimb de vorbe, a fost suficient să sesizez că diminutivele în rostirea domnului colonel sună respectuos şi bucură orice ureche.
Faţă de Gheorghe Bicer, însă, se vedea de departe că manifestă o afecţiune părintească. Avea şi pentru ce, căci numai la insistenţa lui s-a hotărât să repete încă o dată, după scurgerea a şapte decenii, aceşti duruţi paşi spre Fântâna Albă. Ieşind la un loc deschis, prin luminişul de brădet mai tânăr, mi-a arătat spre un deal din zare:
–Acolo am stat ascunşi până la căderea întunericului cu tata, şopti bătrânul ca un răspuns la ecourile funebre ale împuşcăturilor ce-i răsună şi astăzi în memorie. Tata meu, Ion Huţanu, a luptat în primul război mondial, a căzut în prizonierat la ruşi şi, deoarece se descurca în limba rusă, a făcut parte din delegaţia de români care s-a adresat autorităţilor din Hliboca cu cererea să li se permită trecerea în România. La raion li s-a recomandat să meargă acasă şi să aştepte răspunsul. În drum, lucrurile au luat altă întorsătură, cred că nu se ştie nici până astăzi cu precizie ce i-a îndemnat pe oameni să-şi grăbească trecerea, fără a aştepta decizia autorităţilor. Eu îl aşteptam pe tata la unchiul Dionisie din Suceveni, de unde a pornit coloana de români spre frontieră. Mama ştia de planurile noastre. La sfatul familiei hotărâsem că mai întâi vom pleca eu cu tata (fratele mai mare se afla deja în România), iar apoi vom cere întregirea familiei. Doamne, ce naivi eram, ce iluzii ne făceam! După ce a bătut atâta drum pe jos, tata era obosit şi flămând. Unchiul ne-a dat ceva de mâncare, din care cauză am întârziat, nimerind undeva la coada coloanei. Aşa am avut norocul să scăpăm cu viaţă. Când primii din coloană au urcat sus şi soldaţii au început să tragă, noi eram hăt în urmă, abia urcam dealul Siretului. Câteva cartuşe ne-au şuierat pe la ureche, împuşcăturile se auzeau tot mai puternic. Tata m-a tras la pământ, mi-a spus să nu mă mişc... Am stat un timp ascunşi după dealul cela, apoi, când s-a mai liniştit, ne-am furişat spre Siret. Până-n noapte am stat ascunşi între răchite. Pe întuneric ne-am întors acasă…
Aceasta a fost
prima mare cumpănă pentru tată şi fiu, din care i-a salvat doar simpla
întâmplare că erau flămânzi şi unchiul Dionisie i-a reţinut la masă. A doua
salvare le-a venit din partea primarului satului. Familia Huţanu trăia chiar
sub pădure, în cătunul Arjevăţ, unde erau numai 10 familii. După năvălirea
sovieticilor au rămas şi mai puţini, căci trei nemţi plecaseră în Germania.
Petru Huţanu nu era privit cu ochi buni de noua putere nu numai din cauza celor
15 fălci de pământ şi două de pădure. Era suspectat că s-a aflat printre lumea
pornită să treacă în România. Cu o zi înainte de groaznica noapte a
deportărilor, la 12 iunie, a fost chemat la primărie. Fiul nu-şi dă seama de ce
nu l-a oprit. Trecuseră câteva luni de la măcelul de
Aceste două semne, trimise de Dumnezeu, le-a fost de ajuns ca să nu-şi mai pună soarta la încercare. Mai ales că au mai primit un semn, trimis din Cer, care i-au determinat pe soţii Ion şi Zamfira Huţanu să ia calea pribegiei în România, în martie 1944, încă până la a doua intrare a sovieticilor, când linia frontului se apropia ameninţător de Cernăuţi. Acum fiului supravieţuitor nu-i este frică să povestească despre acea întâmplare, care a băgat spaima în părinţii săi, arzând în urma lor toate punţile spre casă:
–Când frontul
ajunsese pe Nistru, ruşii au lansat nişte paraşutişti. Şi a trebuit să-i poarte
vântul tocmai în pădurea de
Ion şi Zamfira Huţanu au plecat la timp, prinzând ultimul tren, cum se zice, însă nu s-au debarasat de frica că ar putea fi arestaţi de cum vor pune piciorul pe pământul ocupat de imperiul sovietic. Acest simţ i l-au transmis şi fiului Petru, înfrânându-i dorinţa de a se întoarce măcar cu gândul la casa de sub pădure. „Dorinţa de a trăi le-a fost mai puternică decât dorul”, mi-a răspuns domnul colonel la nedumerirea mea că părinţii săi au putut să reziste unei încercări atât de crunte. Probabil, numai oamenii care n-au fost puşi nicicând în situaţia de a alege între dor şi viaţă îşi pun asemenea întrebări.
Doar un singur cireş a rămas…
Salvarea de
represaliile la care au fost supuşi alţi consăteni şi retragerea ruşilor odată
cu începerea războiului nu le-a întărit credinţa că-şi vor putea trăi liniştit
veacul la vatra străbună. Soţii Huţanu nu-şi mai făceau iluzii, împăcându-se cu
gândul că, mai degrabă ori mai târziu, vor trebui să pornească-n pribegie.
Hrăneau bine caii, îşi pregăteau căruţa de drum lung şi necunoscut. Plecarea
lui Petru a fost mai simplă, el evacuându-se împreună cu mai mulţi colegi de
–Spre deosebire de alţi tineri aflaţi în situaţia mea, am fost foarte tenace. Din cei cincisprezece colegi de la şcoala militară nici unul n-a realizat ceva deosebit. M-am căsătorit cam târzior, în 1951, când m-am decis să rămân în armată. Doar trebuia să-mi aleg perechea potrivit vieţii mele de nomad. Nu aveam în spate pe nimeni care să mă ajute, să-mi favorizeze avansarea. Singur m-am făcut pe mine. Din 1949 şi până în 1953 am înaintat până în gradul de locotenent-colonel, mi-a povestit domnul Huţanu, cu nuanţe de sfiiciune pentru că l-am făcut să se laude pe sine.
În condiţia sa de
refugiat dintr-un teritoriu invadat de ideologia comunistă, numai prin mare
muncă şi străduinţă putea să-şi facă un rost în viaţă. Mai ales, la început,
când familia era dispersată în trei colţuri de ţară şi nu ştia nimic de soarta
părinţilor. A dat întâmplător de ei, într-o comună din judeţul Argeş. Cel mai
interesant este faptul că dorea şi el să se stabilească în acea localitate,
însă un şef de post i-a spus să rămână
–Am fost trimis de
la şcoală, cu nu mai ţin minte ce treburi
Caii şi căruţa cu
care au ajuns până
–Mama, ca şi mine, a avansat în „carieră”, glumeşte domnul colonel. A fost mai întâi femeie de serviciu, apoi bucătăreasă la cantina unei întreprinderii, ajungând în câţiva ani bucătăreasă-şefă. Veneau pe acolo în inspecţie şefi de la judeţeana de partid. Se vede că le-au plăcut bucatele şi ordinea din cantină, propunându-i mamei să lucreze bucătăreasă la ospătăria comitetului judeţean de partid. Culmea sorţii: de comunişti a fugit, şi de alţi comunişti a dat! Dar era un loc bun şi noi nu răbdam foame. Dimineaţa o luau cu maşina la serviciu, noaptea, pe la ora 12, o duceau înapoi. Aşa a lucrat trei ani, apoi s-a retras în această activitate tensionată.
Spre deosebire de părinţi, ţinuţi în captivitatea fricii pentru „păcatele” faţă de puterea sovietică, drumul lui Petru spre Cupca era baricadat de alte oprelişti. Ca ofiţer activ în armată, după o asemenea vizită ar fi fost nevoit să scrie zeci de declaraţii: unde a fost, cu cine s-a întâlnit, ce a vorbit…La sigur, şi pe teritoriul sovietic orice pas i-ar fi fost urmărit ca prin lupă. După anii 90, însă, nu mai avea la cine veni. Când a încercat, conform legislaţiei din România, să primească de la fondul de proprietate recompensa cuvenită pentru averea rămasă pe teritoriul ocupat din nordul Bucovinei, i s-a spus că are nevoie de documente de arhivă din Cernăuţi. Ca să poată veni, în acea perioadă îi trebuia o invitaţie de la cineva din părţile noastre. Atunci şi-a dat seama că nu cunoaşte pe nimeni, căruia să-i adreseze rugămintea, regretând poate pentru prima dată că dorinţa de a trăi în linişte i-au înăbuşit dorul, ce-i mocnea adânc în suflet.
A mai fost odată un caz care i-a răvăşit vechile răni. Chemat la o înmormântare a unei rude dintr-o localitate apropiată de frontieră, s-a întâlnit pe drum cu verişori din Cupca, trecând pe alături fără să se recunoască. Ei mergeau la şeful de post să se înregistreze, iar el – spre casa răposatului, unde a fost întâmpinat cu întrebarea: „Te-ai întâlnit cu ai noştri?”.
Recapitulându-şi îndelungata-i viaţă, lui Petru Huţanu i
se pare că întâmplările au jucat rolul hotărâtor în tot ce păstrează mai scump
în amintire, în majoritatea cazurilor aducându-i surprize dintre cele mai
plăcute. Sau, mai curând, undeva Sus i-au fost rezervate situaţiile fericite,
Dumnezeu purtându-i paşii spre împlinirile la care nici nu îndrăznea să viseze.
Aşa a fost şi întâlnirea cu Gheorghe Bicer, omul care nu s-a lăsat până nu l-a
convins să vină la el în ospeţie, purtându-l ca un frate pe urmele tinereţii. S-au cunoscut
Au trebuit să
treacă mai bine de două decenii, până când Gheorghe Bicer, a reuşit, totuşi,
să-şi vadă consăteanul înstrăinat în casa sa din Ceahor şi să-l aducă la
neamurile din Cupca. L-a aşteptat în vama ucraineană cu un colac mare şi sare,
pe un prosop brodat găsit în lada de zestre a mamei sa, aşa cum se întâmpină
importante delegaţii de stat sau persoane foarte dragi şi dorite. Bărbatul,
care a plecat adolescent de 16 ani şi s-a întors cu 86 de toamne în cârcă, nu
avea glas din cauza emoţiilor şi a lacrimilor. Ieşind din vamă, a îngenuncheat
şi a sărutat pământul. Nici urmă de severitatea militărească, nepăsându-i că
unui ofiţer nu-i stau bine lacrimile. S-a oprit, ca şi în această primăvară,
Ca militar, a trăit
pe unde l-a purtat datoria, după pensionare găsindu-şi liniştea
Maria TOACĂ