29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CONDAMNAT LA 70 DE ANI DE ÎNSTRĂINARE

3 aprilie 2013 р. | Categorie: Social

Oficial, nici o instanţă judecătorească nu i-a aplicat această grea şi mai rar întâlnită pedeapsă. Formal, am putea spune că el singur, benevol, şi-a osândit sufletul la nemiloasa sentinţă. Însă, ascultându-i răstălmăcirea destinului în bătaia vântului şi rafalele, când a ploii, când a zăpezii, dezlănţuite în duminica de 1 aprilie la marginea pădurii de la Fântâna Albă, o parte din durerea lui, rămasă să mocnească în inima mea, îmi dezvălui adevăratele motive ale înstrăinării sale. Stătea ca un semincer (adică ca un arbore bătrân, lăsat de sămânţă într-o pădure tăiată), rătăcit printre brazii mai tineri. Printre oamenii adunaţi acolo, Petru Huţanu era şi cel mai în vârstă, şi unicul care cunoaşte nu doar din auzite tragedia românilor de la Fântâna Albă, ci a fost la un pas de moarte în duminica de 1 aprilie 1941. Mai bine zis, a fost cu câţiva paşi mai în urmă de moarte, în acea zi viaţa datorând-o unei întâmplătoare întârzieri în casa rudelor din Suceveni, iar mai departe, în anii ce au urmat – despărţirii definitive de satul său natal Cupca. Decizia nevoită, dar nu dorită, de a porni pe drumuri fără întoarcere spre locurile natale i-a fost impusă de virajele istoriei, atât de neaşteptate de românii din nordul Bucovinei.

Dacă nu se reţinea la unchiul Dionisie…

Era imposibil să nu-l observ pe acest bărbat înalt şi cu ţinuta-i dreaptă, în pofida ridurilor ce-i trădau puţin vârsta. Dar m-am apropiat de el, la chemarea lui Gheorghe Bicer, un gospodar din Ceahor, născut la Cupca, pe care îl cunosc de multă vreme ca pe un inimos român şi nelipsit corist la toate evoluările colectivului popular „Dragoş Vodă”. „L-am adus aici pe un colonel din România, consătean de-al meu. Anul trecut, pentru prima dată, după o despărţire de 70 de ani, a fost acasă, la Cupca. Acum, l-am invitat special în aceste zile, ca să poată veni cu noi şi să se închine la aceste cruci”, mi-a deschis parantezele dl Bicer, fără a-şi ascunde mulţumirea şi cu un sentiment de mândrie. Or, el se ţinea de venerabilul domn, aşa cum umblă un părinte pe lângă copilul scos prima dată în lume, cu un aer protector, dându-le tuturor de înţeles că este acel care l-a descoperit şi l-a readus pe urmele sângerânde ale tinereţii.

După cum aveam să aflu câteva minute mai târziu, rolul lui „Gheorghiţă” (aşa îl numeşte colonelul Petru Huţanu), a fost hotărâtor în întârziata sa reîntâlnire cu baştina. Era greu de presupus în vocea blândă a colonelului profesia sa de-o viaţă: n-am simţit nici urmă de ton poruncitor, cum e şi firesc pentru militarii ce-au slujit ani îndelungaţi în armată. Dimpotrivă, n-are nici o deprindere de soldăţoi în comportare, obişnuieşte să se adreseze într-o formulă dezmierdătoare atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Mie, bunăoară, mi-a fost deosebit de plăcut să aud cum mă numeşte absolut sincer – „domniţă”. Manierele cavalereşti nu păreau o prefăcătorie, alături de buna educaţie spunându-şi cuvântul şi cei 87 de ani ai săi, vârsta când orice femeie să i se înfăţişează ca o „domniţă”, aidoma fiicei sale, iar bărbaţii ceva mai tineri se aseamănă propriului fiu. După un scurt schimb de vorbe, a fost suficient să sesizez că diminutivele în rostirea domnului colonel sună respectuos şi bucură orice ureche.

Faţă de Gheorghe Bicer, însă, se vedea de departe că manifestă o afecţiune părintească. Avea şi pentru ce, căci numai la insistenţa lui s-a hotărât să repete încă o dată, după scurgerea a şapte decenii, aceşti duruţi paşi spre Fântâna Albă. Ieşind la un loc deschis, prin luminişul de brădet mai tânăr, mi-a arătat spre un deal din zare:

–Acolo am stat ascunşi până la căderea întunericului cu tata, şopti bătrânul ca un răspuns la ecourile funebre ale împuşcăturilor ce-i răsună şi astăzi în memorie. Tata meu, Ion Huţanu, a luptat în primul război mondial, a căzut în prizonierat la ruşi şi, deoarece se descurca în limba rusă, a făcut parte din delegaţia de români care s-a adresat autorităţilor din Hliboca cu cererea să li se permită trecerea în România. La raion li s-a recomandat să meargă acasă şi să aştepte răspunsul. În drum, lucrurile au luat altă întorsătură, cred că nu se ştie nici până astăzi cu precizie ce i-a îndemnat pe oameni să-şi grăbească trecerea, fără a aştepta decizia autorităţilor. Eu îl aşteptam pe tata la unchiul Dionisie din Suceveni, de unde a pornit coloana de români spre frontieră. Mama ştia de planurile noastre. La sfatul familiei hotărâsem că mai întâi vom pleca eu cu tata (fratele mai mare se afla deja în România), iar apoi vom cere întregirea familiei. Doamne, ce naivi eram, ce iluzii ne făceam! După ce a bătut atâta drum pe jos, tata era obosit şi flămând. Unchiul ne-a dat ceva de mâncare, din care cauză am întârziat, nimerind undeva la coada coloanei. Aşa am avut norocul să scăpăm cu viaţă. Când primii din coloană au urcat sus şi soldaţii au început să tragă, noi eram hăt în urmă, abia urcam dealul Siretului. Câteva cartuşe ne-au şuierat pe la ureche, împuşcăturile se auzeau tot mai puternic. Tata m-a tras la pământ, mi-a spus să nu mă mişc... Am stat un timp ascunşi după dealul cela, apoi, când s-a mai liniştit, ne-am furişat spre Siret. Până-n noapte am stat ascunşi între răchite. Pe întuneric ne-am întors acasă…

Aceasta a fost prima mare cumpănă pentru tată şi fiu, din care i-a salvat doar simpla întâmplare că erau flămânzi şi unchiul Dionisie i-a reţinut la masă. A doua salvare le-a venit din partea primarului satului. Familia Huţanu trăia chiar sub pădure, în cătunul Arjevăţ, unde erau numai 10 familii. După năvălirea sovieticilor au rămas şi mai puţini, căci trei nemţi plecaseră în Germania. Petru Huţanu nu era privit cu ochi buni de noua putere nu numai din cauza celor 15 fălci de pământ şi două de pădure. Era suspectat că s-a aflat printre lumea pornită să treacă în România. Cu o zi înainte de groaznica noapte a deportărilor, la 12 iunie, a fost chemat la primărie. Fiul nu-şi dă seama de ce nu l-a oprit. Trecuseră câteva luni de la măcelul de la Fântâna Albă şi, probabil, credeau că li s-a iertat acel păcat. A dat Dumnezeu ca în drum, taică-său să se întâlnească cu primarul. La întrebarea pentru ce-i chemat, acela l-a sfătuit să se întoarcă repede acasă şi să se ascundă cu familia în pădure. Au lăsat grajdul plin de vite şi toate grijile gospodăriei în seama unei vecine bătrâne. Se arătau câte unul pe acasă să-şi ia ceva de-ale gurii. Şi-au făcut o colibă din crengi, stând ascunşi până la începerea războiului. Aşa, din mila şi omenia primarului, familia Huţanu a scăpat de deportare.

Aceste două semne, trimise de Dumnezeu, le-a fost de ajuns ca să nu-şi mai pună soarta la încercare. Mai ales că au mai primit un semn, trimis din Cer, care i-au determinat pe soţii Ion şi Zamfira Huţanu să ia calea pribegiei în România, în martie 1944, încă până la a doua intrare a sovieticilor, când linia frontului se apropia ameninţător de Cernăuţi. Acum fiului supravieţuitor nu-i este frică să povestească despre acea întâmplare, care a băgat spaima în părinţii săi, arzând în urma lor toate punţile spre casă:

–Când frontul ajunsese pe Nistru, ruşii au lansat nişte paraşutişti. Şi a trebuit să-i poarte vântul tocmai în pădurea de la Cupca, aproape de gospodăria noastră… Era într-o seară de sâmbătă. Mama a fost prima care i-a văzut, dintr-o întâmplare. Duminică dimineaţa a dat drumul la vite. Şi cum trăiam mai izolaţi de lume, s-a mirat văzând ceva alb pe un copac. L-a chemat şi pe tata să vadă ce-i acolo. Mai pe scurt, s-au adunat şi alţi vecini. Desigur, nu i-au ascuns pe oaspeţii nepoftiţi, căci încă nu uitaseră de „fericirea” adusă de ei în 1940. Doi din cei patru terorişti erau în viaţă, vorbeau perfect româneşte. Mai târziu toţi vecinii noştri care, chipurile, au participat la prinderea paraşutiştilor au fost arestaţi şi au murit în puşcărie.

Ion şi Zamfira Huţanu au plecat la timp, prinzând ultimul tren, cum se zice, însă nu s-au debarasat de frica că ar putea fi arestaţi de cum vor pune piciorul pe pământul ocupat de imperiul sovietic. Acest simţ i l-au transmis şi fiului Petru, înfrânându-i dorinţa de a se întoarce măcar cu gândul la casa de sub pădure. „Dorinţa de a trăi le-a fost mai puternică decât dorul”, mi-a răspuns domnul colonel la nedumerirea mea că părinţii săi au putut să reziste unei încercări atât de crunte. Probabil, numai oamenii care n-au fost puşi nicicând în situaţia de a alege între dor şi viaţă îşi pun asemenea întrebări.

Doar un singur cireş a rămas…

Salvarea de represaliile la care au fost supuşi alţi consăteni şi retragerea ruşilor odată cu începerea războiului nu le-a întărit credinţa că-şi vor putea trăi liniştit veacul la vatra străbună. Soţii Huţanu nu-şi mai făceau iluzii, împăcându-se cu gândul că, mai degrabă ori mai târziu, vor trebui să pornească-n pribegie. Hrăneau bine caii, îşi pregăteau căruţa de drum lung şi necunoscut. Plecarea lui Petru a fost mai simplă, el evacuându-se împreună cu mai mulţi colegi de la Liceul din Rădăuţi, unde îşi finaliza studiile. Era un licean cam tomnatic, adică înaintat în vârstă, din cauza întreruperii în două rânduri a învăţăturii. Prima corijenţă i-a fost cauzată de îmbolnăvirea de hepatită, iar a doua i-a fost impusă de gardul de sârmă ghimpată ridicat între români. Şi-a terminat studiile secundare abia în 1947, la Liceul „Brătianu” din Ploieşti. Cu alţi cincisprezece colegi, ca şi el fără casă şi fără masă, a ales cariera militară, susţinând examenele la o şcoală de ofiţeri de cavalerie. De fapt, la acel moment cel mai puţin se gândea la cariera viitoare, alegerea pentru armată fiindu-i dictată de nevoile materiale. Nu ascunde că, în acele timpuri dificile de după război, şcoala militară îi era unica salvare, acolo fiind asigurat cu hrană, îmbrăcăminte, acoperiş deasupra capului… S-a gândit că asta-i tot ce-i trebuie unui refugiat pentru supravieţuire, iar „mai încolo s-a vedea”. Înzestrat cu voinţa de a persevera, a stăruit să se înarmeze cu noi cunoştinţe, absolvind Institutul de studii militare superioare, după care, din simpla curiozitate, a urmat Facultatea de istorie şi geografie. Regretă că n-a făcut şi matematica, convins că un militar bun trebuie să cunoască la perfecţie trei obiecte – matematica, istoria şi geografia.

–Spre deosebire de alţi tineri aflaţi în situaţia mea, am fost foarte tenace. Din cei cincisprezece colegi de la şcoala militară nici unul n-a realizat ceva deosebit. M-am căsătorit cam târzior, în 1951, când m-am decis să rămân în armată. Doar trebuia să-mi aleg perechea potrivit vieţii mele de nomad. Nu aveam în spate pe nimeni care să mă ajute, să-mi favorizeze avansarea. Singur m-am făcut pe mine. Din 1949 şi până în 1953 am înaintat până în gradul de locotenent-colonel, mi-a povestit domnul Huţanu, cu nuanţe de sfiiciune pentru că l-am făcut să se laude pe sine.

În condiţia sa de refugiat dintr-un teritoriu invadat de ideologia comunistă, numai prin mare muncă şi străduinţă putea să-şi facă un rost în viaţă. Mai ales, la început, când familia era dispersată în trei colţuri de ţară şi nu ştia nimic de soarta părinţilor. A dat întâmplător de ei, într-o comună din judeţul Argeş. Cel mai interesant este faptul că dorea şi el să se stabilească în acea localitate, însă un şef de post i-a spus să rămână la Piteşti, deoarece acolo sunt mulţi refugiaţi, care mor de boli şi lipsa hranei. În câteva cuvinte, minunea întâlnirii lor s-a întâmplat prea simplu şi frumos, ca să pară credibilă celor ce-i ascultă evocările:

–Am fost trimis de la şcoală, cu nu mai ţin minte ce treburi la Curtea de Argeş. Pe peronul gării văd un bărbat, îmbrăcat ţărăneşte, ca prin părţile noastre. Îl întreb dacă nu e refugiat ca şi mine. „Refugiat, dar tu de unde şi al cui eşti?” îmi răspunde. Sunt din Cupca, al lui Nicuţă al lui Petrea Păvăloaie, îi spun, aşa cum se obişnuia la noi acasă. Doamne, ce mi-a fost dat să aud: „Tu ştii unde-i tată-tău? Vezi strada din spatele gării, te duci până la comuna Gavana, lângă calea ferată – acolo îi vei găsi pe părinţii tăi”. Era pe înserate. După doi-trei paşi, începeam să alerg, îmi trăgeam răsuflarea şi iar alergam. Ajungând la barieră, am întrebat iarăşi de oamenii întâlniţi în cale dacă nu cunosc o familie de refugiaţi. Mi-au arătat la o curte. Am intrat, m-am apropiat de casă şi m-am uitat prin geam. Nu-mi venea să cred că nu visez – tata şi mama stăteau la masă, mâncau ceva. Aşa ne-am întâlnit după şase luni de despărţire…

Caii şi căruţa cu care au ajuns până la Curtea de Argeş le-au fost rechiziţionate în armată, părinţii despărţindu-se astfel de tot ce le amintea de casă. Dar nici nu aveau timp şi puteri să trăiască cu regretele, tăria de caracter ajutându-l pe capul familiei să se acomodeze uşor la noile împrejurări. Tatăl lui Petru şi-a găsit repede de lucru la o filatură, evacuată din Iaşi. Directorul, care era tot din partea Moldovei, avea o atitudine grijulie faţă de refugiaţii din Bucovina.

–Mama, ca şi mine, a avansat în „carieră”, glumeşte domnul colonel. A fost mai întâi femeie de serviciu, apoi bucătăreasă la cantina unei întreprinderii, ajungând în câţiva ani bucătăreasă-şefă. Veneau pe acolo în inspecţie şefi de la judeţeana de partid. Se vede că le-au plăcut bucatele şi ordinea din cantină, propunându-i mamei să lucreze bucătăreasă la ospătăria comitetului judeţean de partid. Culmea sorţii: de comunişti a fugit, şi de alţi comunişti a dat! Dar era un loc bun şi noi nu răbdam foame. Dimineaţa o luau cu maşina la serviciu, noaptea, pe la ora 12, o duceau înapoi. Aşa a lucrat trei ani, apoi s-a retras în această activitate tensionată.

Spre deosebire de părinţi, ţinuţi în captivitatea fricii pentru „păcatele” faţă de puterea sovietică, drumul lui Petru spre Cupca era baricadat de alte oprelişti. Ca ofiţer activ în armată, după o asemenea vizită ar fi fost nevoit să scrie zeci de declaraţii: unde a fost, cu cine s-a întâlnit, ce a vorbit…La sigur, şi pe teritoriul sovietic orice pas i-ar fi fost urmărit ca prin lupă. După anii 90, însă, nu mai avea la cine veni. Când a încercat, conform legislaţiei din România, să primească de la fondul de proprietate recompensa cuvenită pentru averea rămasă pe teritoriul ocupat din nordul Bucovinei, i s-a spus că are nevoie de documente de arhivă din Cernăuţi. Ca să poată veni, în acea perioadă îi trebuia o invitaţie de la cineva din părţile noastre. Atunci şi-a dat seama că nu cunoaşte pe nimeni, căruia să-i adreseze rugămintea, regretând poate pentru prima dată că dorinţa de a trăi în linişte i-au înăbuşit dorul, ce-i mocnea adânc în suflet.

A mai fost odată un caz care i-a răvăşit vechile răni. Chemat la o înmormântare a unei rude dintr-o localitate apropiată de frontieră, s-a întâlnit pe drum cu verişori din Cupca, trecând pe alături fără să se recunoască. Ei mergeau la şeful de post să se înregistreze, iar el – spre casa răposatului, unde a fost întâmpinat cu întrebarea: „Te-ai întâlnit cu ai noştri?”.

Recapitulându-şi îndelungata-i viaţă, lui Petru Huţanu i se pare că întâmplările au jucat rolul hotărâtor în tot ce păstrează mai scump în amintire, în majoritatea cazurilor aducându-i surprize dintre cele mai plăcute. Sau, mai curând, undeva Sus i-au fost rezervate situaţiile fericite, Dumnezeu purtându-i paşii spre împlinirile la care nici nu îndrăznea să viseze. Aşa a fost şi întâlnirea cu Gheorghe Bicer, omul care nu s-a lăsat până nu l-a convins să vină la el în ospeţie, purtându-l ca un frate pe urmele tinereţii. S-au cunoscut la Bistriţa. Sosit acolo cu corul „Dragoş Vodă” la o sărbătoare folclorică, Gheorghe a pornit de unul singur să cutreiere oraşul, intrând, mai mult din curiozitate decât să cumpere ceva, prin magazine. „Nu cumva sunteţi din Cernăuţi?”, l-a întrebat un domn în vârstă, în timp ce intrase în vorbă cu o vânzătoare. Domnul Huţanu i-a mărturisit mai apoi că l-a cunoscut după vorbă. Demult nu trăise asemenea emoţii, şi nu fusese atât de sincer cu un om străin. I-a povestit că şi el e din Cernăuţi, că s-a născut la Cupca, iar când Gheorghe începu să-l descoase unde a trăit la Cupca, interesându-se şi de alte amănunte, bistriţeanul deveni suspect, răstindu-se la el: „Ce mă iscodeşti, nu cumva eşti „kăgăbist?”. „Nu-s „kăgăbist”, eu tot m-am născut la Cupca, sunt băiatul Ravecăi a lui Mâţac, care avea casă sub dâmb”, l-a liniştit cernăuţeanul. „Nu cumva, bunicul tău vindea ulei?”, l-a mai verificat bărbatul neîncrezător. Acest dialog s-a întâmplat între ei în anul 1990.

Au trebuit să treacă mai bine de două decenii, până când Gheorghe Bicer, a reuşit, totuşi, să-şi vadă consăteanul înstrăinat în casa sa din Ceahor şi să-l aducă la neamurile din Cupca. L-a aşteptat în vama ucraineană cu un colac mare şi sare, pe un prosop brodat găsit în lada de zestre a mamei sa, aşa cum se întâmpină importante delegaţii de stat sau persoane foarte dragi şi dorite. Bărbatul, care a plecat adolescent de 16 ani şi s-a întors cu 86 de toamne în cârcă, nu avea glas din cauza emoţiilor şi a lacrimilor. Ieşind din vamă, a îngenuncheat şi a sărutat pământul. Nici urmă de severitatea militărească, nepăsându-i că unui ofiţer nu-i stau bine lacrimile. S-a oprit, ca şi în această primăvară, la Ceahor la Gheorghe, vizita în satul natal provocându-i regretul că n-a regăsit nimic din ce-a lăsat cu 70 de ani în urmă. Din neamurile mai apropiate a întâlnit o verişoară de la sora tatălui său, a făcut cunoştinţă cu nepoţi de la veri şi alte rude. Pentru el „totul s-a schimbat la Cupca”, iar pe unde a fost casa părintească acum freamătă pădurea. Unicul „cunoscut”, ce i-a ieşit în cale sau poate chiar l-a aşteptat, a fost un cireş. „Un singur cireş a rămas din livada noastră şi din tot cătunul de zece familii”, a suspinat bătrânul.

Ca militar, a trăit pe unde l-a purtat datoria, după pensionare găsindu-şi liniştea la Bistriţa, în gospodăria moştenită de soţia sa. Are şi un apartament la Iaşi, unde se opreşte când i se face dor de fiică-sa – cadru universitar. Dar întâlnirea cu cireşul de la Cupca i-a reînviat, acum, sub geana apusului, încrederea că cea mai frumoasă casă i-a rămas aici, sub glia natală. Peste două luni îşi va sărbători împlinirea a 88 de ani, fiecare zi de naştere fiind pentru el un nou triumf, o nouă învingere în lupta pentru viaţa de care putea să nu aibă parte, dacă nu-l ocroteau brazii din pădurea Varniţei.

Maria TOACĂ