LACRIMI DIN PIATRA RĂBDĂRII

Există în mitologia persană o frumoasă poveste despre „piatra răbdării” – un obiect miraculos în care omul îşi poate depozita toate obidele, neliniştile, eliberându-se astfel de orice neplăcere. E piatra preţioasă ce-i ajută mai ales pe oamenii porniţi printre străini, pe drumuri necunoscute. Nu-mi amintesc ca în tezaurul folcloric al românilor din ţinutul nostru să existe un mit asemănător. Poate nici nu avem nevoie de el, deoarece am moştenit din străbuni răbdarea de piatră. Ne-am obişnuit să purtăm după noi din generaţie în generaţie bagajul greu al celor bune şi celor rele, suspinând optimist la necaz, asemenea Marelui Poet „bucuroşi vom fi de toate”…

Eu îi zic Lenuţa, deşi mă întrece puţin în ani, ambele ajungând la vârsta când nu ni se potrivesc diminutivele. A fost o vreme când o întâlneam des prin centrul Cernăuţiului – cu două fetiţe de mână. Le ducea la Şcoala nr. 29, cu limba română de predare (astăzi Gimnaziul nr.6). Acum fiicele au crescut mari, cuminţi, harnice, cum şi-au dorit să le vadă părinţii. Dar tot tânjesc după mâinile mângâietoare ale mamei, au nevoie de sprijinul ei, mereu plecată de-acasă în căutarea lucrului.

În anii când îşi purta copilele de mână la şcoală, ştiind că e căsătorită cu un bărbat de alt neam, o întrebam provocator: „Şi ce zice soţul de alegerea ta?”. Îmi plăcea să văd cum se aprinde Lenuţa, răspunzându-mi agitată: „Numai să încerce să mi se împotrivească!”. N-am auzit niciodată până la capăt ce avea să-i facă dacă bărbatul ar fi protestat contra instruirii fiicelor în limba mamei lor, sau n-ar fi lăsat-o să cânte în corul „Dragoş Vodă”, cu care a umblat prin toată România. N-am aflat acest lucru din simplul motiv că soţul nu i se împotrivea, întrându-i  în voie. Nici nu se putea altfel, după ce a umblat doi ani din urma ei, cerând-o de nevastă.

Provenind dintr-o familie bine cunoscută la Ostriţa prin dragostea faţă de neam, unde tradiţiile româneşti întotdeauna s-au aflat la mare cinste (este fiica regretatului Ion Mihaieşi, unul dintre fondatorii corului „Dragoş Vodă”), Elena a stat mult la cumpănă, până i-a răspuns „da” lui Jenea Petrenko. Cu atât mai mult, cu cât trecuse deja prin experienţa unei scurte nereuşite căsnicii, cu un tânăr din satul natal, de acelaşi sânge. Dragostea lor, cum s-a aprins repede, aşa şi s-a stins nedovedind să-i încălzească. În privinţa legământului cu cel de-al doilea soţ, decisivă a fost întâlnirea cu părinţii lui, stabiliţi la Cernăuţi după război. Despre ei, Elena povesteşte că „au fost oameni foarte cumsecade, Dumnezeu să-i ierte. Mama soacră avea rădăcini în Siberia, iar socru era din Cernigov. S-au cunoscut pe front, ajungând cu războiul la Cernăuţi. Erau severi cu fiul lor, dar foarte buni, cât au trăit am avut mare ajutor de la ei. Pe fiica cea mare am numit-o Alexandra, în cinstea soacrei, ambele fiind născute în aceeaşi zi. Însă mezina Mariana n-a avut fericirea să-şi cunoască bunicii din partea tatei”, rămânând ataşată mai mult de bunicii din Ostriţa.

În aceste timpuri, prin satele noastre, foarte puţini oameni ajunşi la bătrâneţe au parte de un fiu, o fiică sau un nepot aproape. Nevestele tinere, dar şi pensionare în putere, au grijă de bătrânii din Italia, Franţa, Spania şi alte ţări, ai căror simpli cetăţeni îşi pot permite să ţină sluji în case. Şi Elena Mihaiesi şi-a lăsat copilele soţul şi părinţii, luând drumul străinătăţii, la momentul când fiica cea mică avea doar nouă ani. Dureroasă i-a fost ruperea de la tot ce i-a fost drag, îndeosebi renunţarea la duminicile când alerga la repetiţiile corului, îmbrăca costumul naţional la spectacole de respiraţie românească. Deşi n-a stat ca multe alte femei ani la rând fără să vină acasă, totuşi reîntoarcerea la viaţa de odinioară i-a rămas doar un vis. De fiecare dată când se vedea acasă credea că, gata, nu mai pleacă nicăieri. Însă banii câştigaţi cu atâta amar se topeau repede… „Mai încerc ultima dată”, şi-a spus în gând de atâtea ori. Şi astă toamnă, când am întâlnit-o la o sărbătoare românească la Cernăuţi, mi-a mărturisit că e de puţină vreme acasă şi se pregăteşte să plece din nou. Aştepta viza de Italia. Deşi nu avea acolo un loc stabil de muncă, părea optimistă: „Mă duc unde m-or duce ochii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să găsesc ceva.”. Însă când „aripile” dorului o aduc acasă şi vede că banii se duc, se întreabă îngrozită cum trăieşte lumea asta, căutându-şi repede de drum.

Cu inima arsă

În zilele cât a stat în aşteptarea vizei a reuşit să cheltuiască (nici nu-şi dă seama pe ce) ultima sută de euro şi să copieze încă o dată pe curat, într-un caiet voluminos, poeziile şi însemnările aşternute pe hârtie în nopţile de insomnie italiană. Despre caietul ei cu versuri ştiam de mai demult. Nu îndrăznea, însă, să mi-l deschidă, preferând tăcerea şi în privinţa greutăţilor întâmpinate. Mi-a spus că şi-ar împărtăşi cu plăcere bucuriile. Ele, însă, sunt puţine, doar când se întoarce la cei dragi de acasă. Drept că a întâlnit şi în Italia suflete bune. Numai că, de fiecare dată când o pălea norocul, băbuţele ei, cum le numeşte pe signorele de care a îngrijit, se grăbeau să plece la Domnul.

Povestindu-mi, cu ochii în lacrimi, despre prima ei „băbuţă”, a repetat de câteva ori că a ţinut mult la ea, deoarece „era bună ca mama, ca bunica mea”. Am lăcrimat şi eu ascultând poveştile Lenuţei, din care răzbătea tandra-i afecţiune faţă de mama-sa de la Ostriţa. M-a preîntâmpinat să aleg cu atenţie din destăinuirile ei, căci măicuţa sa ne citeşte permanent ziarul, rând cu rând, nu scapă nimic. Avea teamă să n-o supere, să n-o întristeze cu sinceritatea ei. Doar când o sună de departe o încredinţează că totul e bine.

Cu vreo şapte ani în urmă, într-adevăr, totul a început ca într-o frumoasă poveste, prima ei întâlnire cu munca ilegală în Italia, într-o localitate apropiată de oraşul Camo, lăsându-i cea mai luminoasă urmă în suflet: „N-am crezut că pot să găsesc la nişte străini atâta înţelegere şi bunătate. Avea inimă de mamă băbuţa ceea trecută de 90 de ani. Era cultă, liniştită, ţinea la mine ca la copilul ei. Sâmbăta aveam zi liberă. Când mă întorceam seara acasă de la plimbare, ea se prindea de mine ca un copil mic, mă ţinea de mână, mă săruta, plângea de bucurie. Puteau să mă viziteze prietenele, să intre în casă – lucru mai rar întâlnit în Italia. La ziua mea de naştere (55 de ani i-am împlinit în casa ei), fiul şi noră-sa au venit cu o şampanie şi o tortă de îngheţată. Au stat cu mine la masă, mi-au făcut cadou 50 de euro…”.

Norocul la signora „Ebuşea”, cum o numea ea în glumă, a durat doar zece luni. Bătrâna a făcut un atac de cord. La spital o dorea numai pe Elena lângă patul ei de suferinţă. După o zi şi o noapte şi-a dat sufletul. „Am răcnit, simţind că s-a rupt ceva de la mine. Am avut un şoc, din care cauză m-am îmbolnăvit. Mi-am revenit încetul cu încetul, am înlocuit puţin timp o verişoară, după care m-am întors acasă”, mi-a povestit Elena despre primul ei botez de muncă în Italia.

Cu ochii în lacrimi pe la geamuri străine

După un an de relaxare în sânul familiei s-a pornit din nou spre Eldorado italian. Şi-a găsit o bătrână de 101 ani, faţă de care a trebuit să-şi pună la mare încercare credinţa, răbdarea, tot ce i-au sădit bun în suflet părinţii. Ezitând dacă face să povestească despre mizeria îndurată, totuşi şi-a uşurat sufletul: „Ştiu că e păcat să zic, dar era atât de spurcată – diavolul în carne şi oase. Baba avea mulţi draci. Mereu căuta capăt de ceartă. Ba n-am închis fereastra cum trebuie, ba uşa... O cârpă de n-o punem cum vroia ea, putea să mi-o arunce în faţă. În desele crize de furie, striga, urla, bătea din picioare, mă înjura de mama focului.”.

Când îi era cel mai greu, Elena dădea frâu liber lacrimilor, intra în camera de baie, se spăla cu apă rece, rugându-se: „Doamne, dă-mi mie răbdare şi ei mai multă minte!”. Odată, însă, a răzbit-o, plesnind răbdarea ei de piatră: „Am primit de-acasă mai multe fotografii cu fetiţele mele. Soţul, împătimit de arta fotografică, le-a prins în momente ce le înfăţişau ca pe nişte prinţese. În acea zi intrase nepotul babei să-mi aducă salariu. Şi el pasionat de fotografie, mi-a lăudat pozele înşirându-le pe masă. Şi iată că apare baba ca o furtună, aruncă fotografiile pe jos, strigând că sunt slugă în casa ei şi nu vrea să vadă nici un lucru de-al meu. Am rămas încremenită şi din acel moment, n-am mai avut milă faţă de ea. Îmi făceam datoria, dar fără mângâierile de mai înainte. Doar de dragul fiicelor părăsisem casa şi sufeream atâta batjocură de la patroană. Le-am lăsat la vârsta când aveau cel mai mult nevoie de mamă. Ele s-au crescut una pe alta, iar eu am stat cu ochi-n lacrimi pe la geamuri străine, de parcă le-aş fi putut vedea în depărtare. Pe părinţii mei i-am lăsat bolnavi şi singuri, toată dragostea dăruind-o unei străine.”.

„Parcă am văzut cum moare tatăl meu”

S-au împlinit doi ani de când, în toiul sărbătorilor de iarnă, Ion Mihaiesi, tatăl Ilenei, a plecat la cele veşnice. Fiica nu i-a fost aproape în clipele de la urmă, nu l-a petrecut pe drumul fără de întoarcere. Cu câteva zile înainte vorbise cu el la telefon. Ceva dureros a săgetat-o la inimă, auzind glasul obosit al tatei. I-a spus că e pe ducă şi are de gând să-i facă o surpriză. Ce fel de surpriză îi pregătise părintele înainte de moarte, avea să afle peste jumătate de an, când s-a întors acasă. O alesese pe ea ca moştenitoare, lăsându-i prin testament gospodăria. Însă puţină bucurie i-a adus acest dar, nefiind în stare să se împace cu gândul că tata nu mai este. I se părea că trebăluieşte undeva prin grădină, printre stupii de albine. Când gătea mâncarea, aştepta să vină şi tata la masă. Nu o dată s-a pornit să-l caute prin curte, să-l cheme în casă, speriind-o pe mamă-sa care se uita înlemnită la ea.

S-a împăcat cu gândul că tatăl nu mai este odată cu moartea unui bătrân din Italia, care şi-a dat sufletul pe braţele ei. Acest caz răvăşitor prin care i-a fost dat să treacă, Elena l-a primit ca un semn de la Dumnezeu că i s-a iertat lipsa de la căpătâiul părintelui muribund: „Era prin luna decembrie. O femeie de-a noastră, din Storojineţ, care îngrijea de doi soţi în vârstă de peste 80 de ani, pleca acasă. M-am angajat s-o înlocuiesc. Ei locuiau într-un orăşel de lângă Elveţia. Am intrat în casa lor, în ziua de Crăciun, la 25 decembrie, iar în noaptea de Revelion, moşneagul moare pe mâinile mele, după ce s-a chinuit două zile. I-am închis ochii, simţind cum trec fiori reci prin mine, de parcă aş fi văzut cum moare tatăl meu. Până la acel moment tăticul era viu pentru mine, căci nu l-am văzut coborât în pământ. Îmi părea că trebuie să apară de undeva, să intre în casă”.

Maria TOACĂ

(Va urma)