RUŞII IARĂŞI NE OMOARĂ COPIII

19 martie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Vin românii? Ce se mai aude, leliţă Saftă? E drept că fug ruşii? Aşa vorbea lumea când Bucovina a fost ocupată de sovietici. Se vorbea în şoaptă, cu frică şi disperare. Azi istoria parcă se repetă.

Îmi amintesc de acele timpuri. Era în Postul Mare, ca şi acum. Femeile boceau la noi, în casa cea mare, la icoana Precistei. Noi, copiii, prin crăpătura uşii priveam ca la un film de groază. Pe laiţă se afla un fund pentru mămăligă, iar pe el – cenuşă. Cu broboade negre, cămăşi albe şi încinse în cătrinţe, gospodinele băteau mătănii şi lingeau cenuşă, apoi îşi boceau feciorii şi bărbaţii deportaţi.

Se trăgeau zările spre asfinţit. Dinspre Chiciura Carpaţilor venea o întunecime straşnică, cânii lătrau a pustiu. Era Post Negru la Carapciu pe Siret şi în toată Bucovina.  Eram copilă pe atunci. Trăiam cu frică de Siberia şi împuşcăturile de la Varniţa. Mai târziu aveam să aflu de ce bocea lumea atunci ca la înmormântare, că mii de români au fost măcelăriţi de grănicerii sovietici la Lunca şi Fântâna Albă. Fruzina lui Lazurcă, Zamfira lui Iusten îl boceau pe Gheorghe luat la FZO, în Donbas, împreună cu Ionică al nostru, fratele mai mare, şi Mircea Veronicăi din Vale, Banusea lui Iordache, Zamfira lui Petruţă, Ileana lui Nistor, Raveca Antiniei, Domnica lui Ionică, Aspazia lui Toader, Vica Aniţuchi lui Foca, Zinovia lui Tincic, Domnica lui Toader al Gheorghisi, Marica lui Florică din toloacă îşi boceau bărbaţii, ridicaţi în noapte fără veste şi duşi...

Se doinea cu jale în satul nostru pe atunci:„Bate ceasul, bate unu,/ Auzi cum bubuie tunu”, „La Nistru, la Mărgioara”, „Frunzuliţă poamă”...

Nu mă bate, mamă,

Nu mă blestema,

Căci m-or duce, duce,

Peste-o apă dulce,

Peste-o apă lină,

În ţară străină.

Peste-o apă albastră,

În ţară rusească,

Să nu mă găsească.

Şi-oi lucra în mină,

Cu lanterna-n mână.

Şi-oi ieşi afară,

M-oi uita la soare,

De unde răsare.

Acolo-i mare jale,

Plâns şi-ngropăciune,

Cum nu e în lume.

Foicică poamă,

Nu mă bate, mamă,

 Nu mă blestema...

Mai târziu, fiind copilandră, într-o iarnă geroasă, cu troiene până-n coama casei, a început interzicerea. Puţini au supravieţuit îngheţului bolşevic. Casandra a Dochiei, venise cu băiatul Ionel în braţe, desculţă şi lată de foame, Raveca Antiniei cu doi copii – Steluţa şi Grigori. Mama, Veronica a lui Gheorghe al lui Andrei, de sub pădurea Carapciului, le-a oploşit până-n primăvară, botezându-le copii. Apoi, mână la mână cu vecinii, care o scândură, care o bârnă, care un gemuleţ şi până la Pocroave le înjghebase câte o căsuţă cu şopron. Casele lor de pe timpuri au fost dărâmate, vaca, oile etc., luate la kolhoz.

Îmi amintesc cum vorbeau pe atunci despre dragostea şi averea lui Grigore al Axânicăi Bârsan şi Floriţa Patraşoaiei. Grigore era flăcău voinic şi harnic de răsturna munţii, iar Floriţa lucra la Cernăuţi, la boieri, şi aduna zestre. Dragostea lor durase vreo zece ani. Grigore îşi construi o casă frumoasă cu obloane şi gang de sticlă, cum nu avea nimeni în sat pe atunci, iar în vale şi-a făcut fântână şi avea livadă. Când au venit ruşii, le-au distrus şi familia, şi casa.

Păşteam vitele lângă temelia casei lor şi mâncam cireşe şi vişine din livada gospodarilor. Aurel, fratele mai mic al lui Grigore, povestea istoria cu fundamentul gol în locul casei cu gang. Era după miezul nopţii, sâmbătă de Paşi. „Stribocii”,  înarmaţi, au bătut în geam, au forţat apoi uşa, l-au ridicat pe Grigore din pat, cum dormea, pe nevastă-sa, pe copii, aruncându-i în căruţă şi ducându-i la gara din Adâncata. Pasca  a rămas neatinsă în covată. Casa cu gang a fost distrusă şi luată la colhoz, cu tot cu animale, păsări şi acareturi.

Tot în Postul Mare mergeam cu mama la urzit lăicere la naşa Aniţa lui Foca. Mama învelise într-un ştergar un boţ de mămăligă şi puţină brânză de oi pentru Floriţa Patraşoaiei, care era deja gârbovă, vorbea singură, bocea în glas, apoi strângea surcele de pe marginea drumului. Mama mi-a spus: „Să nu-i zic nimic că-i nebună, sărmana. Vezi ce s-a ales din dragostea cea mare, copilă?”.

Casa mea de sub pădure,

La o margine de sat,

În ogradă nimeni nu e,

Stă cireşu-îngândurat.

Patru brazi la poartă-aşteaptă

În livadă, la pârleaz –

Poate vine tata mâine,

Poate vine mama azi.

Dar ţăruşii se-ncovoie

Şi nuielele tânjesc,

Zilele ne sunt cu ploaie,

Nopţile ne-mbătrânesc

Şi la crucea din pădure

Vin orfani din patruzeci.

În istorie nu-ncape

Satele distruse-ntregi.

Doamne, adună-ne acasă,

Lasă-ne în cimitir,

Că avem destule oase

În Peciora, la Sibir.

E ştiut că Germania plăteşte despăgubiri de război. Ruşii nu destul că ne-au sărăcit şi chinuit atâţia ani, dar iarăşi ne omoară copiii, cea mai de preş avere a noastră. Lasă-ne în pace, „frate mai mare”, nu ne răstigni. Ajută-ne, Doamne, să gustăm cu bucurie din nafura de Paşti. Destul sânge. În Cartea Sfântă scrie că cine varsă sânge, va bea sânge. Rudele mele din Carapciu pe Siret, mama Olguţa lui Ilie al lui Gheorghe al lui Andrei îl boceşte şi azi pe Costică, căzut la Lugansk. Băiatul luat la armată pe un an şi jumătatea, apoi dus pe frontul din Lugansk, a fost omorât. Au trecut 8 luni de zile, dar durerea ne apasă şi nu ne va părăsi nicicând. Îi păstrăm cu lacrimi în ochi amintirea, atât eu, mătuşa Domnica din Ostriţa Herţei, cât şi rudele din Suceveni, Prisăcăreni, Iordăneşti, Carapciu, Cernăuţi, mătuşa Aniţuca de lângă Băncenii Basarabiei.

Mă nedumereşte spusele unora de ce a ajuns el acolo, în estul Ucrainei? Oare a dorit cineva o astfel de moarte tragică la doar 21 de ani neîmpliniţi? L-a întrebat cineva oare dacă vrea să meargă la război? Nu dă, Doamne, nimănui durerea noastră. Dacă nu se implicau ruşii, războiul se termina demult. Cu-i îi pare rău după sovietici, traista-n băţ şi plece încolo, spre Kolâma. Ne rugăm Celui de Sus şi Maicii Domnului să se termine războiul, să nu moară copii nevinovaţi, să fie pace.

Domnica MIHALESCU-LUCHIANIUK,

s. Ostriţa, raionul Herţa