„Să mă-ntorc din pribegii pe cărări de veşnicii”

10 martie 2015 р. | Categorie: Cernăuți

Dincolo de tradiţii, obiceiuri şi simboluri, împletit din raze de  speranţă, Mărţişorul a fost şi a rămas întotdeauna un reper spiritual pentru zborul ancestral al aspiraţiilor noastre,  o ramură a aceluiaşi copac ce-şi  trage existenţa din rădăcina viguroasă a Neamului geto-dac,  căruia Providenţa i-a predestinat nu puţine  urcuşuri şi clătinări, dar, care s-a menţinut de-a lungul veacurilor graţie iubirii şi sacrificării în numele dăinuirii idealurilor şi fiinţei naţionale. Or, Mărţişorul, aceste două fire ale existenţei – roşu şi alb – ce întruchipează puritatea sufletească, împlinirea, dragostea, fidelitatea şi demnitatea, în pofida tuturor ostilităţilor şi vicisitudinilor timpurilor ce tot mai nesigure se aştern, înnegurând pomul existenţei noastre, ne întăreşte în crez şi aspiraţii, rămânând ca o întrupare a bucuriei de a trăi, a dragostei de viaţă, un semn divin prin care Arborele Românilor de pretutindeni se înalţă spre soarele Luminii şi Dăinuirii, spre Primăvara Patriei. De altfel, cu un asemenea soare al iubirii în suflet, cu dor de primăvara renaşterii şi reîntregirii Neamului Românesc, a trăit şi patriotul român, poetul, profesorul universitar şi publicistul Dumitru Paulescu, originar din Bucovina „răstignită”, după cum personal scria, din frumosul şi pitorescul leagăn al românităţii – Voloca pe Derelui, judeţul Adâncata (în prezent raionul Hliboca).

 Cu acest dor în suflet trăieşte şi nepoata sa după frate, învăţătoarea  Felicia Melniciuc din comuna Voloca. Am îndrăznit să-i pătrund în tainele primăverii odată cu sosirea Mărţişorului, când tocmai  soarele iubirii îi lumina fiinţa plăpândă cu bucuria de ale avea alături, ca cele mai de preţ Mărţişoare, pe fiinţele scumpe şi dragi – nurorile Elena şi Felicia, fiii Adrian şi Vitalie, nepoţelul Denis, nepoţica Maria-Lolita (ambii studenţi), nepoata Felicia Popovici. Or, în îmbrăţişarea dragostei lor îşi trăieşte bucuriile vieţii, împletite din firele scumpe ale amintirilor. Amintiri frumoase, purtând uşoare urme ale tristeţii,  înnobilate de fericirea de a vedea lumina zilei, a creşte, a studia şi a se realiza ca învăţătoare,  poate că şi graţie vestiţilor şi excepţionalilor săi unchi după tată, care au devenit nu doar mândria familiei, ci şi a comunei, a întregului neam. Ochii i se înrourează ori de câte ori îşi aminteşte de ei, de soarta dramatică a miilor de români din Bucovina cedată şi înstrăinată, care, asemenea celor 3 unchi ai săi după tată -  Dumitru, Nicolae şi Toader Paulescu, după ce „eliberatorii” ne-au adus „raiul bolşevic”, au fost nevoiţi să-şi părăsească familiile, glia străbună, pe cei scumpi şi dragi şi să se refugieze în Ţară. Dar, oricum, de ciuma sovietică n-au scăpat. Pe unii i-au înghiţit hăul comunist, dispărând fără urme, alţii fiind exilaţi departe de casă, de ţară, ducându-şi traiul şi stingându-li-se steaua vieţii în străinătate.

Ţărani de la coarnele plugului, Ion şi Fruzina Paulencu din Voloca pe Derelui, văzând înclinaţia copiilor spre ştiinţă şi carte, s-au străduit să-i poarte în şcoli înalte, ca să-şi câştige mai uşor bucăţica de pâine. Astfel, Dumitru a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Cernăuţene, devenind avocat şi continuându-şi activitatea la Vatra Dornei, unde s-a şi căsătorit. Avea planuri mari de viitor, însă i-au fost zădărnicite de urmările celui de-al doilea război mondial, fiind mobilizat pe frontul din Ardeal.

În acele zile de restrişte, pe care poporul român urma să le străbată, înscriindu-şi o  pagină neagră în cartea istoriei, mulţi tineri studioşi, printre care şi Dumitru Paulescu, făceau parte din rândurile Mişcării Legionare. Când s-a apropiat frontul, a fost nevoit să se refugieze în Germania, lăsându-le în lacrimi pe soţia Steluţa, care era însărcinată cu mezina Doina, şi pe fiica cea mai mare, Lucia. Însă, după lovitura generalului Antonescu împotriva Legiunii din 21-23 ianuarie 1941, când legionarii sunt din nou prigoniţi, este încarcerat în lagărele de la Rostock, Dachau şi Buchenwald. După terminarea războiului îşi găseşte adăpost temporar în Franţa, iar la începutul anilor’50 se stabileşte cu traiul în Brazilia, locuieşte în Rio de Janeiro. A trăit cu dorul de România, de soţie şi fiice, care au rămas la Vatra Dornei, de fraţi şi părinţi, de scumpa-i baştină. Nici în cele mai urâte vise n-a visat că nu-şi va vedea soţia şi fiicele timp de 20 de ani.
 Personalitate marcantă a exilului românesc,  Dumitru Paulescu, profesor la Universitatea din Brazilia, fondator şi editor al revistei „Cetatea Luminii”, apărută în două serii – 1954-1957, 1981 şi în continuare, desfăşoară o activitate prodigioasă în oaza comunităţii româneşti din Brazilia – a fondat prestigioasa instituţie de cultură Biblioteca „Satul”, inaugurată la 10 decembrie 1952, în oraşul Sao Paulo, în prezent cu sediul în capitala ţării, Brasilia, a colaborat şi s-a publicat în paginile multor ziare şi reviste legionare, apărute în exil, precum  Dacia, Căminul, Înşiră-te mărgăritare, Libertatea, Carpaţii etc., fiind permanent în centrul tuturor iniţiativelor de luptă antisovietică în cercurile româneşti din Brazilia.

„Bădiţa Dumitru a trăit cu dorul în suflet – a sperat să se întoarcă acasă. Evident,  n-a avut posibilitate, în timpul dominaţiei comuniste, să revină la baştină. A visat mereu că-şi îmbrăţişează fraţii şi surorile şi cu acest vis s-a stins. Îi scria tatei că dacă printr-o minune s-ar ivi în pragul casei părinteşti din Voloca, fraţii nu l-ar mai cunoaşte, atât de mult i-au brăzdat chipul timpul şi durerea înstrăinării. Pentru a-şi aduce soţia şi fiicele în Brazilia, a fost nevoit, cu câţiva ingineri şi constructori, să muncească pe şantierul construcţiei viitoarei capitale braziliene, astfel apropiindu-se de  preşedintele de atunci al Braziliei, prin intervenţia căruia a reuşit, după 20 de ani de despărţire, să-şi scoată familia din Ţară, să-şi revadă soţia şi fiicele. S-au înţeles să vină îmbrăcate în haine naţionale şi cu Tricolorul, aşa cum s-au cunoscut în tinereţe şi astfel s-au revăzut. După ce s-au îmbrăţişat, nu s-au mai despărţit până în 1988, când a decedat Steluţa. În acel an s-a stins din viaţă şi tata, care a murit cu inima neîmpăcată că n-a reuşit să-şi adune la vatra părintească fraţii, nici măcar să-i revadă. Bădiţa Dumitru a decedat  la o vârstă înaintată, cu visul neîmplinit – dorea să-şi aducă Biblioteca în Ţară, să revină acasă din pribegie”, îşi aminteşte, printre lacrimi, învăţătoarea Felicia  Melniciuc din Voloca.

Dumitru Paulescu a fost recunoscut de comunitatea românească din exil ca fiind un mare patriot, un fiu devotat al gliei străbune, un păstrător fidel al tradiţiilor strămoşeşti, un înflăcărat luptător anticomunist şi un talentat poet, multe din poeziile sale ilustrând aceste convingeri.

„Bădiţa Dumitru îi scria tatei”:

Îţi trimit, măi Ghiţă, frate,

Acest răvaş de departe,

Ca să ştii că mai trăiesc

Şi pe-aici mă chinuiesc.

Departe de voi ţi ţară,

Prin străini pâinea-i amară.

Tot ce-ncerc şi tot ce fac,

Nimic nu mi-i pe plac.

Port în suflet greu alean

Şi mă usuc an cu an.

An cu an şi zi cu zi,

Tot aşa pân-ce-oi muri.

Mă tot rog în gândul meu,

Doar s-a-ndura Dumnezeu

De neamul nostru creştin,

Ce se stinge-n jug şi chin.

Cine-şi pierde Ţara lui

E copil al nimănui,

Rătăcind din loc în loc,

Suflet fără de noroc.

Unde-s mândrii noştri munţi,

Sate cu bătrâni cărunţi,

Izvoare ce spun poveşti,

Plaiuri scumpe româneşti,

Dumbrăvi cu stejari bătrâni,

Hore mândre de români.

Acea lume de ţărani

Ce-s stăpâni de mii de ani,

Peste glia cea străbună –

Cer de stele, soare, lună.

Când trăia mama şi tata

Şi ne strângeam toată gloata,

La un Paşti sau la Crăciun,

Cu colindul de Ajun,

Eram toţi veseli, vioi,

Cu toţi fraţii lângă noi.

Bucuria noastră mare,

Strălucea ca sfântul soare.

Însuşi Bunul Dumnezeu,

Parcă trăia-n satul meu.

Grădinile roditoare,

Înfloreau scăldate-n soare,

Grijite cu drag şi zor

De creştinescul popor.

De pe drumurile străine

Ce să vă trimit, frăţine?

Bani şi-averi n-am adunat,

Doar ceva de îmbrăcat.

Nu mi-am ridicat palate

În neagră străinătate.

Nici viaţă n-am avut,

Chinul vostru m-a durut.

Aşa mi-a fost datul sorţii,

Să nu-i văd în ceasul morţii,

Nici pe mama, nici pe tata,

Nici pe fraţi, nici pe surori,

Cum să mai fi strâns comori,

Pe pământuri roşi, pustii,

Unde nu cresc bucurii?

Pe meleagurile străine,

Nu găseşti umbră la nime,

Numai pietre, numai spini,

Să tot plângi, să tot suspini.

N-ai nici fraţi, n-ai nici surori,

Codrii verzi, grădini de flori.

Unde-i, măi frate Mihai,

Ţara noastră ca un rai,

Lanuri bogate, livezi,

Primăveri şi râuri verzi?

Frunza toamnei cu rugina,

Mănăstiri cu Bucovina,

Ierni grele şi nămeţi

Cern fulgi albi pentru poeţi.

Dormeau văile-n zăpadă

Şi creşte iarba-n livadă,

Bârsanele la izvor

Fluierau ciobanilor.

Mă rog, Doamne, şi mă-nchin

Sub streaşină de Cosmin,

Să mă-ntorc din pribegii

Pe cărări de veşnicii,

În pacea satului meu,

Aproape de Dumnezeu.

(„RĂVAŞ DIN PRIBEGIE”)

Apropo, Dumitru Paulescu, în pofida înaintării în vârstă, îşi continuă cu aceeaşi ardoare tinerească, inepuizabila luptă, născută sub steagul Legiunii, slujind cu devotament şi onoare Neamului Românesc, pe care l-a iubit cu o dragoste neasemuită, aşteptând, după cum scria, „clipa realipirii Bucovinei  dragi şi a Basarabiei la Ţara Mumă – România”, ideal al multor români înstrăinaţi de Patrie, adevăraţi luptători ai acestei cauzei nobile. De altfel, la 23 august 1985, din Brazilia, poetul chema în versurile sale:

Ridică-te la luptă, Ţară muşatină,

Cu Dragoş şi cu zimbrii,

Moldovă, Tu de Sus,

Strângeţi toţi arcaşii, Dulce Bucovină,

Ţăranii credincioşi, ţăranii lui Iisus.

Altar străvechi cu candele, balade din bătrâni,

Ogor slăvit în ceruri, grădină ca un rai,

Ţi-au frânt în două trupul satanicii păgâni,

Curg lacrimi, curge sânge, pe strămoşescul plai.

Veniţi, bravi legionari ai Bucovinei scumpe,

Să deschidem cu pieptul drumul nostru-n veac.

Veniţi sub steagul ţării şi-al Legiunii Sfinte,

Veniţi feciori viteji de neam de Geto-Dac.

Să piară trădătorii şi liftele păgâne,

Să piară politrucii şi trântorii din sat,

Să nu mai roadă Ţara viperele jivine,

Să vieţuieşti în pace, Tu neam reînviat.

Din temniţe şi din surghiun ne-ntoarcem,

Să curăţim de lepre pământul nostru sfânt.

Pieriţi lăcuste roşii şi voi tovarăşi cruzi,

Pieriţi calmuci sălbatici şi viermi aduşi de vânt.

Veniţi, dragi legionari, din Ţara cea de fagi,

Să dezrobim pe veci a noastre ţărâni sfinte.

Veniţi, plăieşi din munţii noştri dragi,

Să ne-apărăm credinţa, altare şi morminte.

Jurăm cu toţii pe Cruce, pe steaguri şi pe flinte,

Să numai calce-n veci aceşti rusnaci iar glia,

Vom porni furtuna cu morţii din morminte,

Cu arma şi cu dinţii ne-om apăra moşia.

(„Ridică-te la luptă, Bucovină!”)

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)