19 iulie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DIN NEAMUL CELOR NESUPUŞI

3 martie 2015 р. | Categorie: Golgota neamului

Negăsindu-l acasă, la Boian, m-am pornit să-l caut la Cernăuţi. Soţia sa mi-a spus că de câteva zile stă la spitalul de pe strada Fastovska, unde i s-a făcut o operaţie la picior. Ca să mă apropii mai uşor de un om necunoscut şi să găsesc limbă comună cu el, am rugat-o să-mi dea câteva fotografii din albumul de familie, alegându-le pe cele mai vechi din tinereţea soţului ei. Cu pozele în mână şi cu ecoul unei dramatice istorii în inimă am urcat la etajul şapte al spitalului, întrebând de unul şi de altul unde-l pot găsi pe pacientul Ion Cojocaru din Boian.

Mai bine să mori, decât să trăieşti în umilinţă

Deşi până la acel moment nu l-am întâlnit niciodată, odiseea familiei sale, deportate în Siberia, îmi era cunoscută de la verişoara lui Ion, Veronica Lazăr. Iar mai înainte, când despre represaliile staliniste se vorbea doar în şoaptă, auzisem de la tata despre un oarecare Gheorghe Cojocaru, din Lehucenii noştri de pe Vale, care nici în ruptul capului n-a vrut să se înscrie în kolhoz. Nu era pe la începutul colectivizării, când în inimile vrednicilor gospodari şi bunilor creştini mai pâlpâia firava nădejde că lucrurile vor reveni în albia lor firească de mai înainte. Tragedia familiei lui Gheorghe Cojocaru s-a întâmplat pe la începutul anilor 50, când românii reprimaţi începeau să se întoarcă acasă, când se părea că toată lumea se împăcase cu noua orânduire, înţelegându-şi neputinţa de a i se opune.

Faptul că Ion a dus o viaţă liniştită, pe un drum neted, fără zguduituri se datorează tatălui său. Având mereu în faţă exemplu viu a ceea ce păţeşte omul mândru, nesupus, cu mari şi romantice ambiţii, fiul a însuşit de minune zicala „Capul aplecat sabia nu-l taie”. Părintele său, însă, trăia după alt principiu: „Mai bine cap tăiat, decât să umbli cu fruntea la pământ”. Fiul îl admira, dar nu putea să nu înţeleagă cât de zadarnice îi sunt eforturile de a ieşi din turma de blânde oi şi pe loc îi dispărea pofta să pornească şi el conta valului. „Tata era prea îndărătnic, din care cauză am suferit şi noi, cei trei fii ai lui. S-a împotrivit să fie în rând cu lumea, să-şi dea pământul şi caii la kolhoz. Spunea că nimeni n-are treaba lui, că el plăteşte biruri la stat, cât i se cere. Creştea boi şi turme de oi, le vindea ca să-şi achite birurile… Şi ce-a câştigat? Până la urmă a fost lipsit de toate bunurile fără ca cineva să-l întrebe. Ni s-a luat şi casa, şi tot avutul, iar pe noi ne-au trimis la urşii albi...”, oftează a pagubă fiul împovărat de vârstă şi de boli.

Oricât ar părea de straniu, el nu-i condamnă pe cei care i-au scos din casă la ora trei de noapte: „Tata credea că-i mai cuminte decât toţi. Trebuia să se înscrie în kolhoz şi să meargă după lume”. Doar pe un fin de-al lor îl pomeneşte cu vorbe de ocară – pe cel care a fost cu ochii în patru ca nici fratele mai mic să nu scape de deportare: „În noaptea ceea, Niculuţă, fratele mai mic, dormea la o mătuşă, la sora bunicii noastre. A fost trezit şi el din somn, adus cu forţa acasă. Iar a doua zi, des-dimineaţă, finul nostru, după ce ne-a dat la cinci suflete foaie de drum spre pierzanie (aşa credeam atunci, că ne duc la moarte) a întrat ca o furie în ograda naşului şi a fugărit-o pe bunica din casă. Acel Iuda a împins-o cu de-a sila după poartă. Ea, sărmana, s-a adăpostit la soră-sa. De mare scârbă şi de-atâta plâns i s-au scurs ochii până a chiorât cu totul. Noi n-am mai găsit-o în viaţă”.

Deşi Ion Cojocaru nu ascunde numele acelui fin de pomină, cununat în biserică de taică-său, deşi şi mie mi-au rămas întipărite în memoria fragedă de copil episoade cu „isprăvile” acelui zelos activist al gospodăriei colective (sărea la oameni la bătaie pentru câteva grăunţe ascunse în sân), am evitat să-l nominalizez. Nu-i cunosc îndeaproape urmaşii, însă cred că sunt oameni cumsecade şi nu merită să tragă cu obrazul pentru păcatele tatălui lor.

La acel moment, în aprilie 1951 Ion avea 12 ani, învăţa în clasa a cincea. Fratele Ştefan era cu şase ani mai mare, mezinul Nicolae încă nu umbla la şcoală. Mai aveau o soră, Savina, măritată la Hliniţă cu Grigore Dârda. Nu ştie precis dacă din cauza tatălui, însă şi Savina cu soţul şi două fetiţe mici, cu doi ani mai târziu, au fost strămutaţi în regiunea Zaporijjie. Pe Gheorghe Cojocaru, cu soţia Veronica şi cei trei fii i-au scos la ora 3 noaptea din casă, dându-le puţin timp să pună la trunchi câteva găini, pe care le-au luat cu tot cu pene la drum. Presupunând că vor fi duşi la tăiat pădure în Siberia, gospodarul şi-a cerut voie să ia cu sine toporul şi un ferestrău. Nu e de mirare că în acele clipe de groază el avea grija uneltelor de muncă, astfel fiindu-i caracterul – nesăţios de lucru, pentru a fi măcar cu un pas înaintea altora.

La Lujeni, unde s-a completat eşalonul spre Siberia, au fost aduşi mulţi „rebeli” din regiunea Transcarpatică. În marea lor majoritate, aceia au fost pedepsiţi pentru convingerile religioase, pentru că refuzau să facă serviciul militar. Iar familiei lui Gheorghe Cojocaru i s-a încriminat apartenenţa la grupul culacilor. După o zi şi o noapte de mers cu trenul, acest bărbat fără de asemănare printre lumea umilă şi speriată, a luat o decizie extraordinară. Şi-a impus fiii mai mari să sară din tren şi să se întoarcă pe furiş acasă. Se temea că vor fi omorâţi cu toţii ori vor pieri, de foame şi ger, în drum, de aceea a riscat, folosind unica şansă pentru a-i salva pe cei doi.

Acea aventură din copilăria fraţilor este povestită în mai multe variante, balansând între adevăr şi legendă. De fapt, adevărul este cel mărturisit de badea Ion: „Tata l-a legat cu o curea şi l-a slobozit cu capul în jos, prin gemuleţul vagonului, mai întâi pe Ştefan, apoi şi pe mine. Trenul mergea cu mare viteză. Când m-am pomenit cu picioarele pe pământ şi l-am strigat pe Ştefan, abia i-am auzit vocea. Am alergat unul spre altul, ne-am îmbrăţişat şi am luat-o într-o direcţie necunoscută, până am zărit o luminiţă. Am ajuns la o mică gară. Un lucrător ne-a arătat în care direcţie e Cernăuţiul. Dimineaţa am urcat pe un tren cu cărbune, deasupra, în vagoane descoperite. Şi aşa de pe un tren pe altul am ajuns ziua mare la Noua Suliţă. Am stat ascunşi până-n seară, iar la căderea întunericului ne-am apropiat de casa mătuşii noastre, unde trăia şi bunica. Pe mine m-au dat peste Prut, la un gospodar să-i pasc vaca. Vreo trei luni ne-am ascuns de autorităţi până am primit scrisoare de la tata. El ne scria că totul e bine la ei şi, dacă suntem în viaţă, să ne predăm şi să ne cerem la părinţi, adică înapoi în Siberia”.

Băieţii s-au prezentat singuri la miliţie, la Sadagura, căindu-se şi recunoscându-şi vina. Au „călătorit” dintr-o închisoare în alta până au ajuns la Irkutsk, fiind daţi în grija părinţilor. Atunci au aflat că tatăl lor a fost crunt bătut, când supraveghetorii le-au descoperit lipsa. Părintele, chiar şi sub ţeava pistolului, a ţinut una şi bună: băieţii au rămas de tren la o oprire.

Ajunşi în Siberia, alături de părinţi, copiii, într-adevăr, au simţit „binele” de care le scria tatăl. Regimul de trai al deportaţilor nu era atât de aspru ca în timpul războiului şi în primii ani postbelici. În cei câţiva ani de exil, Gheorghe Cojocaru reuşise să-şi înjghebeze o gospodărie nu mai rea decât cea de acasă, devastată de bolşevici. Îşi zidise casă, grajd, săpase fântână. Se prinse la o văcuţă, apoi la mai una. Rusoaicele veneau cu ulcelele la el după lapte. Ca om priceput în toate, a fost numit brigadier la o echipă de tăietori de pădure. Soţia sa muncea la sortarea butucilor, ce erau mânaţi pe un râu. Ion şi cu mezinul Nicolae umblau la şcoală. „Din clasa a cincea de acasă, acolo am început din nou cu a-ntâia. Căci eram ca un mut, neştiind limba rusă. După câteva săptămâni am fost trecut în clasa a doua, apoi în a treia, aşa încât într-un an am ajuns din nou într-a cincea”, îşi aminteşte fără urmă de tristeţe fostul copil deportat. El recunoaşte sincer că, faţă de cele îndurate la baştina sa, greutăţile de acolo, la 40-45 grade de ger, erau mai uşor de suportat. Ruşii se comportau omeneşte cu ei, nimeni nu-şi bătea joc de sărmanii oamenii rupţi de la vatra străbună. Drept dovadă, e fotografia în care el şi fratele Ştefan stau pe biciclete, iar alături e Petru Nistereac, un tânăr din Sadagura, deportat şi el cu părinţii. După cum îl vedem deghizat în haine femeieşti, se subînţelege că era o fire glumeaţă. Dar altceva uimeşte în fotografie. Bicicletele nu sunt doar un decor pentru a se lăuda, ci proprietatea fraţilor. În acei ani, prin părţile noastre, rar cine îşi permitea asemenea lux. Iar Ion mi s-a lăudat că s-a întors din Siberia şi cu o motocicletă nouă-nouţă. Şi taică-său a venit acasă cu un „sac” de bani, căci, după moartea lui Stalin, fiind reabilitat, munca la pădure îi era bine plătită.

N-aş vrea să se creeze impresia că desenez în roz exilul din acei ani. Totuşi, fiind muncitori şi rezistenţi, membrii familiei lui Gheorghe Cojocaru au dus-o mai bine acolo decât le-ar fi fost traiul în satul natal, cu viaţa „fericită” în kolhoz, unde ţăranii români munceau de pomană, fiind siliţi să dea la stat până şi viţelul din vacă. Ion recunoaşte sincer că n-ar fi făcut drumul întoarcerii, dacă nu se jeluiau întruna părinţii că li-i dor de pământul ce-i încălzeşte şi-n gând, de mireasma florilor de acasă… „Şi alţi tineri de seama mea din familiile deportaţilor, Ivan Vivţeriuk din Rarancea, Mişa Tudan, Petea Nistereak, ar fi rămas să trăiască acolo, dar bătrânii noştri plângeau mai rău ca nişte copii: vrem acasă, vrem acasă…”, recunoaşte Ion.

Prin 1958, când a fost chemat în armată, pe insulele Kurile, toţi ai săi s-au întors la pământul natal. În casa lor şi-a găsit loc grădiniţa de copii. Lucrătoarele de acolo făceau iarna focul în sobe cu scândurile smulse din gard, iar când acele s-au terminat au tăiat pomii din livadă. Stodoala a fost demontată, căci kolhozul avea nevoie de scânduri. Revenind la vatră, Gheorghe Cojocaru mai întâi de toate a umblat prin instanţe să-şi întoarcă casă. Până a reuşit s-o răscumpere (era deja proprietatea kolhozului), a mai ridicat o casă la soră-sa în grădină, pe care i-a lăsat-o lui Ştefan. Între timp, soţia sa s-a angajat dădacă la grădiniţa de copiii, simţindu-se acolo ca acasă, căci într-adevăr toată ziua se afla la gospodăria moştenită de la părinţii ei. Corecţia primită în Siberia nu l-a schimbat nici cu o iotă pe neînduplecatul ţăran. Gheorghe Cojocaru a înconjurat pe departe kolhozul, găsindu-şi de lucru iarna la cazangeria şcolii, ajutându-şi feciorii să-şi clădească căminele lor. Pe Ion l-a ajutat să-şi întemeieze gospodăria pe loc gol, după ce a cumpărat o căsuţă şubredă în centrul Boianului. A trăit până la adânci bătrâneţe, stingându-se la vârsta de 92 de ani. Spre apusul vieţii, a mai suferit o mare zdruncinare. Din economiile de mai bine de 40 mii de ruble, păstrate la CEC, s-a ales cu câteva grivne. Cum a reuşit bătrânul să strângă atâţia bani, e o adevărată enigmă pentru copiii săi.

Ion îi seamănă în privinţa hărniciei, prinprejurul casei sale totul strălucind de curăţenie. Munca îndelungată la volanul diferitelor maşini (camioane, basculante, tir-uri de cursă lungă) i-a adus bun câştig. Dar cel mai de preţ câştig de pe urma meseriei i-a fost întâlnirea cu Valentina, femeia alături de care şi-a zidit fericirea şi trăinicia căminului. Ea lucra la un depozit din Cernăuţi, unde flăcăul deseori era trimis să ia marfă pentru a o transporta în alte oraşe din Ucraina. A tot umblat la acel depozit, până le-a adus-o părinţilor noră în casă. Soacra n-a apucat bine s-o cunoască, când Valentina, ucraineancă din raionul Zastavna, a început să vorbească româneşte.

„Sunt pe la Boian femei venite de vreo 40 de ani din alte părţi, dar nu vorbesc în limba noastră. Nu vreau, nu pot s-o înveţe, ori se ţin tare fudule”, se miră soţul Valentinei, mândru de nevasta sa. O jeleşte că, fiind cu vreo şapte ani mai tânără ca el, este foarte bolnavă după un atac cerebral. Atunci când l-am vizitat, se întreba cu îngrijorare cum se descurcă soţia cât el stă în spital. „Aţi văzut-o, aţi vorbit cu ea?”, mă întreba cu mare nelinişte bărbatul. Fiica lor, Mărioara, trăieşte de mai mulţi ani în Italia, unde s-a căsătorit. Vine o dată pe an cu italianul ei, Claudio, despre care socrul din Boian spune că-i un bărbat de aur.

De bunicii rămaşi ca stâlpi ai casei are grijă nepoata Diana, fiica Mărioarei înstrăinate. Dar fiecare îşi trăieşte viaţa sa, Diana s-a căsătorit, a trecut la casa soţului, iar bunicii nu i-au stat în calea norocului. Ion şi Valentina se sprijină cum pot unul pe altul, şi nici un ajutor dinafară nu se compară cu bucuria de a fi împreună.

Maria TOACĂ

În imagini: Ion Cojocaru astăzi; fraţii Ion şi Ştefan cu Petru Nistireac, în Siberia; sora Savina, cu soacra şi cele două fiice, înainte de a fi strămutate în Zaporijjie