TARE ÎN SUFERINŢĂ

M-am oprit într-o zi de sâmbătă la Boian… Îl căutam pe Ion Cojocaru, despre care ştiam că a fost deportat în Siberia, cu părinţii şi fraţii, în anul 1951, când timpurile parcă se mai „îmblânziseră”. Am tot amânat această vizită, ca până la urmă să mă aleg cu ghinionul de a nu-l găsi acasă. Gospodarul era internat la spital, la Cernăuţi. Soţia sa Valentina m-a condus până la poartă – cu paşi mărunţi, tremurători, temându-se la fiecare mişcare să nu cadă. În drum, mi-a atras atenţia la casa de vizavi. „Aici trăieşte Eugenia Moroz, poate intraţi şi pe la dânsa. De fiecare dată când îi deschid uşa, o găsesc citind „Zorile Bucovinei”. Deseori îşi aminteşte şi de dumneavoastră…”.

Nu eram pregătită să intru la profesoara mea de limba şi literatura română, care mi-a fost şi conducătoare de clasă în cei doi ani de şcoală medie la Boian. Auzisem că de mulţi ani se luptă în singurătate cu bolile şi necazurile bătrâneţilor. De câteva ori ne-a trimis la redacţie scrisori de mulţumire pentru oamenii care o ajută să supravieţuiască, îi mângâie tristeţile, netezindu-i trecerea prin ultima vamă a vieţii. Am ezitat doar câteva clipe la poarta ei... În cele câteva minute mi-au trecut prin minte anii de şcoală la Boian, lecţiile de literatură ale „ţâmbalarcei”. Aşa o porecleau băieţii din clasa noastră. De fapt, nu era o poreclă născocită din răutate faţă de profesoară, aceasta trăgându-i-se de la numele de familie cu care a venit la Boian. Până la căsătoria cu boinceanul Gheorghe Moroz, dna Eugenia a fost Ţâmbalar, lucru ce l-am aflat abia acum. În anul 1973, când am venit în clasa a noua la ŞM Boian, ea avea 46 de ani. Nu ne interesa vârsta ei atunci, am făcut un simplu calcul acum. Era înaltă, dreaptă şi foarte severă – cu noi, cu cei doi copii ai ei, cu sine...

Chiar şi hainele ce le purta, de o sobrietate clasică, fără detalii cochete care să-i evidenţieze frumuseţea feminină, îi aprofundau seriozitatea. Sau poate doar nouă ni se părea că e prea aspră, ca un cactus, deoarece nu le permitea elevilor obraznici să facă neghiobii la lecţiile ei, aşa cum li se urcau în cap învăţătoarelor „bune”. Nu eram printre elevii ei favoriţi, dar nici nu avea protejaţi. Zgârcită la laude, îi preţuia pe elevii sârguincioşi la carte şi era mare sărbătoare în sufletul meu când mă lăuda pentru o compunere frumoasă. Nu ne întrebam ce ascunde rigurozitatea acestei profesoare, de unde vine umorul ei dur. Şi chiar dacă ne-ar fi interesat, totuna nu avea să se destăinuiască în faţa unor copii vânturatici. Nici întâmplările vieţii ei de până a ajunge la Boian nu erau dintre cele despre care se putea vorbi deschis în timpurile de atunci.

Alinarea-i vine de la străini, Mila ei e departe

Am găsit-o pe profesoara mea cu o cărticică în mână. Alături, pe pat, avea câteva ziare „Zorile Bucovinei”. „Le-am citit de-acum de două ori, iar cărticica asta nici nu ştiu cum se numeşte. A căzut de pe etajeră şi mi-am zis că trebuie s-o citesc”, mi-a spus cu voce tare, aplecându-şi urechea la vorbele mele. E firesc ca oamenii care se apropie de 90 de ani să audă prost, încât e foarte complicat să stai la sfat cu ei. Cu dna Eugenia, însă, nu mi-a fost greu să vorbesc, ea înţelegând orice întrebare. Bine a zis cine-a zis că în singurătate omul are timp să înveţe totul, astfel încât nu-i mai este teamă de nimic, nu există nici o greutate pentru el. Până la urmă, toţi rămânem singuri în faţa morţii, a durerilor, a slăbiciunii de a nu ne ţine pe picioare. De-i ai pe cei dragi lângă tine, în aceeaşi casă, ori la sute de kilometri depărtare, când vine neputinţa tot singur rămâi. Şi te doare că n-ai cui spune nu despre suferinţele trupeşti, ci „somn uşor” când mergi la culcare sau „bună dimineaţa”, când răsare soarele.

Profesoara şi mama a doi copii, Eugenia Moroz cunoaşte din plin ce înseamnă să aştepţi un sunet de telefon, o bătaie la uşă, un scârţâit de portiţă. De când viaţa a încetat să-i fie o alergătură, zilele se scurg în durere şi împăcare cu singurătatea. Cine n-a trecut prin această stare, nu cunoaşte nici sentimentul de fericire când te uiţi prin geam şi-ţi speli faţa în apele curate, mângâietoare, ale cerului. Bucuria de a fi împreună, de a-şi îmbrăţişa copiii şi nepoţii e un lux inimaginabil pentru ea.

Copiii sunt departe, foarte departe – în timp, în spaţiu, în gândurile ei…

Anevoioasa-i cale spre Boian

La vârsta-i de 87 de ani, dna Eugenia are o memorie fenomenală, care, ca pe o peliculă cinematografică, păstrează intact numeroase detalii, ce-i atribuie un farmec încântător evocărilor: „Peste o săptămână, un polc rusesc ne-a împânzit satul. Doi militari s-au cantonat în casa noastră. Peste noapte a început să ningă, şi a nins neîntrerupt, în luna martie, două săptămâni. Nu era chip să-ţi scoţi nasul afară. Tata a făcut un tunel până la grajdul de vite. Mare zăpadă a căzut şi prin alte părţi. Peste ani, soţul meu, care la acel moment era premilitar, avea să-şi amintească de aceleaşi grozave ninsori”.

Degrabă mamă-sa a rămas iarăşi fără ajutor, soţul fiindu-i luat în armata „eliberatorilor”. Sovieticii aveau mai multă încredere în basarabeni decât în bucovineni. Pe bărbaţii din Basarabia i-au mobilizat pe front, iar pe cei din Bucovina i-au mânat în lagărul de la Onega. Din cauza unei răni la picior, tatăl Eugeniei a fost trimis într-un batalion de muncă la Dnepropetrovsk, apoi pe frontul din România, ajungând până la Alba Iulia. În septembrie 1945 cei născuţi în 1905 au fost demobilizaţi. S-a întors acasă şi Ion Ţâmbalar. În lipsa lui, Eugenia a uitat de şcoală. Trudea cu mamă-sa în câmp, dar tot ce adunau abia le ajungea să plătească birurile. Casa lor se afla între livezi. Jur-împrejur ruşii îşi făcuseră depozite de armament. Tinerii care aveau puţină carte erau „vânaţi” să lucreze în şcoală ca învăţători. Mulţi se temeau să slujească noii puteri. Femeile se adunau la taifas şi vorbeau că dacă nu azi-mâine, apoi poimâine armata română se va întoarce. Nimeni nu credea că ruşii s-au stabilit pentru vecie pe pământul Moldovei. Pentru început, Eugenia, la îndemnul mamei sale, a stat ascunsă la un cumătru din Scăieni, la vreo trei kilometri de casă. În satul acela, ea avea o colegă de liceu. Au început să umble una la alta, până a aflat tot satul de ascunzişul ei. Într-o dimineaţă a venit mamă-sa s-o ducă mai departe – 12 kilometri pe jos până la Bărăboi şi încă 3 până la Mihăileni, unde trăia o soră de-a bunicii. A adăpostit-o un verişor. Eugenia mergea în câmp cu familia lui şi iarăşi i s-a dat de urmă. S-a mutat la o verişoară în capătul aceluiaşi sat. A stat un timp ascunsă pe cuptor după horn. Nu se arăta de acolo, căci mai departe nu avea unde merge. Avea grijă de copilaşul verişoarei, iar gurile rele au dat sfoară-n ţară că ea are copil mic şi de aceea se ascunde.

Într-o bună zi a venit mamă-sa, cu o ordonanţă (un fel de învoire) semnată de locotenentul care trăia în casa lor. Pâinea se scutura în câmp, nu avea cine s-o strângă. Cu tot riscul, Eugenia s-a întors acasă. Când a venit şi taică-su de la război şi a înţeles că românii nu se mai întorc, tânăra a absolvit cursurile de învăţători şi a început să lucreze în şcoală. I-au fost încredinţate două clase de-a doua, a câte 30 de elevi. Habar nu avea de metodica predării. Noroc că în sat rămăsese un profesor din perioada românească, domnul Bucătaru. Ca să nu păţească ruşine, Eugenia îl ruga să-i ajute la întocmirea planului lecţiilor, memoriza tot ce-i povestea el. Şi aşa a ţinut-o până la începerea unui nou an de învăţământ. Toamna a participat la o conferinţă a învăţătorilor la Târnova, ţinută la moara boierului, ce fusese transformată în club. Când s-a întors în cătunul unde lucra a găsit un dezastru ca după apocalipsă. O ploaie cu grindină abătută pe neaşteptate a distrus totul din jur, amestecând şi firele de iarbă cu pământul. Pe lângă şcoală curgea râul Cubolta, ce se revărsa în Nistru. Valea Cuboltei era în apă, casele fără acoperiş, pereţi demolaţi, ferestre sparte… O nenorocire de nedescris. Din cele două clase cu câte 30 de elevi, dacă veneau vreo şase la lecţii. Într-o zi a mers acasă la un băieţel să vadă ce-i cu el. A găsit un bărbat necăjit care râşnea ciocălăi goi şi pe copil umflat de foame. Degrabă băieţelul a murit, în fiecare zi se stingeau câte opt şi mai multe persoane.

Ca învăţătoare, Eugenia primea 10 kilograme de făină şi leafa care-i ajungea pentru plata chiriei. Putea să se descurce în acea perioadă de mare foamete. Dar altă nevoie o înspăimânta. Rămânând cu câţiva elevi în clasă, putea fi învinuită că primeşte bani degeaba. Tatăl ei avea o cunoştinţă la Cernăuţi, o evreică ce locuia pe strada Volgogradska. Într-o noapte şi-a urcat fiica în tren şi a trimis-o spre o altă viaţă. Era 2 decembrie anul 1947 când a coborât în gara din Cernăuţi. Gazda ei şi-a adunat prietenele la sfat, acele hotărând s-o îndrepte la Direcţia regională de învăţământ. De acolo au trimis-o la Herţa, iar de la Herţa la Târnauca. Directorul de la Târnauca a prevenit-o că n-are loc la clasele mici, dar poate să-i dea ore de matematică sau de germană. A acceptat matematica în clasele a cincea şi a şasea. Nu s-a reţinut decât două săptămâni la Târnauca, pornind de acolo pe jos la Cernăuţi. Avea în buzunar 10 ruble (de cele vechi), dar le păstra pentru potolirea foamei. La bazarul de pe Volgogradska şi-a cumpărat o bucăţică de mălai, apoi, cu o dispoziţie mult mai bună, a bătut la uşa evreicei. I s-a plâns că n-are ce face la Târnauca – germana o ştie ca vai de ea, matematica nici atâta.

Nu-şi mai aminteşte cine a îndreptat-o la Boian, dar nu uită că a mers pe jos de la Cernăuţi spre satul unde i s-au sfârşit căutările. A întâmpinat-o directorul Ion Tcaci. „Un adevărat părinte şi om straşnic de bun, întocmai cum a scris Eleonora Bizovi în ziarul dumneavoastră”, a schiţat un zâmbet dna Eugenia – pentru prima dată în cele câteva ore cât am zăbovit lângă ea. Ajunsese la ţanc la Boian, căci şcoala avea nevoie de învăţători de limba şi literatura moldovenească, tocmai decedase fostul profesor Botă. Directorul i-a încredinţat şi dirigenţia clasei a şasea, care se obrăznicise rău după moartea dirigintelui. Absolvind facultatea, paralel cu munca pedagogică, dna Eugenia din 1947 şi până în 1991 i-a învăţat pe copiii boincenilor să preţuiască şi să-şi iubească limba maternă. Ea însăşi trecând prin atâtea greutăţi, i-a învăţat că viaţa e o luptă permanentă, că nimic nu ne vine pe gratis şi, până la urmă, pentru tot ce facem trebuie să dăm socoteala. Mai ales, atunci când rămânem singuri, numai cu Dumnezeu, cu rugăciunile şi trecutul nostru în faţă.

Maria TOACĂ