DECLARAŢII DE DRAGOSTE PENTRU IUSTINA

Nu e o fetişcană la vârsta cea nevinovată, cu zburdalnice iubiri, când se ţin flăcăii ca scaiul din urma ei, căutând fiecare să-i cucerească inima. Şi nici femeie împlinită, în floarea vârstei, demult nu mai este, ca să-i vrăjească pe bărbaţi cu farmecele graţiei coaptei tinereţi şi să primească declaraţii de dragoste. Nu pot să spun nici că e o bătrână, deşi este hăt înaintată în ani, ajunsă la adâncă senectute. E o adevărată doamnă, cea mai frumoasă, mai îndrăgostită de viaţă, încărcată de optimism şi luminată de bunătate fiinţă, pe care mi-a fost dat să întâlnesc printre oamenii de vârstă foarte înaintată. Este Iustina Magas din Cernăuţi – învăţătoarea cea mult iubită, cunoscută şi respectată de o mulţime de lume din Ostriţa şi Mahala, dar posibil şi din alte părţi pe unde au purtat-o încercările zbuciumatei ei vieţi. Eu am cunoscut-o abia acum, în ziua de 31 ianuarie, când orologiul destinului i-a bătut dintr-un Înalt Ocrotitor cu cea de-a 88-a aniversare. Am împărţit cu ea bucuria întâlnirii doar cu câteva din fostele eleve, rămânând fascinată de sentimentele de dragoste, ce pătrundeau din duioasele amintiri ale vizitatoarele sosite s-o felicite.

Şi la anul vor veni

În această iarnă, ca nicicând altădată, ziua Iustinei de la finele lui ianuarie, a fost însorită, asemănând a dulce primăvară. Doar un vântuleţ cam prea aspru faţă de soarele zâmbitor flutura ştrengăreşte prin părul argintiu al doamnei ieşite în prag să-şi întâmpine oaspeţii. Dar să fi căzut ninsoarea până la brâu, să fi troienit viforele de la nord toate cărările, tot aveau să-şi facă drum spre casa ei cele câteva profesoare de la Şcoala Medie din Ostriţa-Mahala – Elena Cernăuţean (limba română), Ana Axanii (limba ucraineană), Maria Gostiuc (limba franceză), Elena Gostiuc (geografia), şi primăreasa Elena Nandriş, care i-au fost eleve, o ţin la inimă ca pe cea mai bună conducătoare de clasă, au avut-o de prietenă şi colegă de muncă, oricând săritoare la nevoie şi gata de a le întinde mâna de ajutor. Cunosc cu ochii închişi drumul spre casa ei de la începutul străzii ce duce spre Piaţa Kalynivska. E un loc comod şi uşor de găsit, deseori multe ostricence oprindu-se la poarta neuitatei Iustina, s-o întrebe de sănătate, să-i admire florile, legumele din grădiniţa gospodăreşte îngrijită.

Deja al 33-lea an la rând, la 31 ianuarie, când mai multe, când câte trei-patru-cinci din fostele-i eleve, se adună într-un suflet, nerăbdătoare de a o strânge într-o caldă îmbrăţişare, cu un modest buchet de garofiţe pentru draga lor Iustina Nicolaevna, cum o numeau la şcoală. Mai pot să cumpere o tortă sau să aducă ceva copt de acasă. Intră direct la bucătărie, o ajută pe gazdă să întindă masa. Ea le îndeamnă să cinstească din vinul natural, făcut după reţeta-i proprie, să guste din bucatele preparate din propria-i „producţie” ecologică, crescută în grădina de lângă casă. În primii ani veneau cu fel de fel de cadouri, generând protestele sărbătoritei. Până la urmă se întorceau acasă cu mai multe decât îi aduceau. De fapt, cunoşteau încă din şcoală că această învăţătoare nu primeşte cadouri în afară de o ilustrată, un cântec, o poezie frumos recitată. Odată, în timpuri grele pentru oamenii de la ţară, un băiat i-a adus de 8 martie un cearceaf. Învăţătoarea i-a mulţumit, dar l-a trimis să i dea bunicii sale, despre care a aflat că doarme pe un ţol ţesut de ea. Alt elev a venit cu un cadou mai modest – o ilustrată şi o sticluţă de apă de colonie. Iustina Nicolaevna l-a lăudat pentru ilustrată, iar „parfumul” i-a spus să-l dea mamei sale.

Acestea-s doar câteva frânturi din amintirile auzite în acea zi de la profesoarele Elena Cernăuţean, Elena Gostiuc, Ana Axani, Maria Gostiuc. Sunt şi ele de-acum cu fire argintii în păr, unele în pragul pensionării sau ajunse la vârsta a treia, cu câteva generaţii de absolvenţi în voluminoasele albume de fotografii. Însă pentru învăţătoarea lor tot copii au rămas, care vin ca la o mamă după înţelepciune. În faţa ei se simt şcolăriţele de odinioară şi nu le vine a crede că au zburat mai mult de trei decenii de la acea seară de poveste, balul de absolvire a ultimei clase, conduse de Iustina Nicolaevna, când ea s-a despărţit pentru totdeauna de şcoală. A cheltuit atunci salariul de o lună, vreo 240 de ruble, le-a cumpărat la toţi absolvenţii câte o ciocolată, le-a mai lăsat amintire un stand mare cu fotografiile lor şi câte o poezie, compusă special pentru fiecare. Muzica a cântat până la ora două de noapte…

Eram nerăbdătoare să aflu istoria vieţii acestei femei, în faţa căreia cedează filmele despre învăţători ce le-am privit vreodată, precum şi toate cărţile citite pe această temă. Povestea ei este întocmai acel caz despre care se spune că viaţa bate filmul. Or, unde mai putem găsi în zilele de astăzi asemenea exemple, ca un învăţător să nu fie uitat atâta timp de elevii săi. Mai ales, unul de alt neam, care nu cunoştea obiceiurile şi limba localnicilor, trimis să le predea copiilor o limbă străină (era anul 1951) – rusa adusă românilor din nordul Bucovinei pe ţevile de puşcă, odată cu moartea şi teroarea.

Cu uşa descuiată, cu inima larg deschisă

N-a pus nicicând lacăt la uşă, dar nici la inimă. Aşa şi-a trăit învăţătoarea Iustina Magas cei mai frumoşi ani din viaţă la Ostriţa-Mahala. Fiind înconjurată de oameni buni, nu se temea să lase uşa descuiată. Până a ajunge printre românii de acolo, atât de dragi sufletului ei, a lucrat în şcoala ucraineană din Perebikivţi, Zastavna, şi în satul românesc Suceveni din Hliboca. În ambele a trăit evenimente cu influenţă hotărâtoare asupra sorţii. La Perebikivţi l-a întâlnit pe Valentin Hudeakovski, viitorul soţ, învăţător de matematică. La Suceveni, unde s-a reţinut un singur an, s-a născut fiul mai mare, Vladimir. Însă numai la Ostriţa s-a simţit acasă, s-a contopit cu ţăranii de acolo, devenind o parte din trupul lor. A dorit să le vorbească limba, să le îmbrace portul... I-a învăţat pe copii limba rusă, iar de la ei, de la părinţii şi bunicii lor a preluat dulcele grai românesc.

De fapt, în sat a locuit doar vreo cinci ani, până şi-a ridicat căsuţa din Cernăuţi. Apoi a îmblat vreo zece ani pe jos de la marginea Cernăuţiului, până la şcoala din Ostriţa. Când a început să-şi zidească căsuţa din oraş, gătea noaptea mâncare la meşteri, se scula dimineaţa pe la cinci, strângea vişine şi alerga la gară să le vândă la lumea ce cobora din tren, apoi, într-o fugă, ţinea drumul spre Ostriţa. Apărea în faţa copiilor veselă, zâmbitoare. Niciodată nu se plângea de oboseală, având grijă ca greutăţile ei de acasă să nu se răsfrângă asupra elevilor. Se reţinea cu ei după lecţii, organiza concerte, diferite concursuri. Ca să le uşureze însuşirea limbii ruse, transforma lecţiile în jocuri. Îi învăţa pe copii cum să se descurce, în limba rusă, la piaţă, la magazin. Învăţătoarea le aducea diferite legume, fructe, dulceaţă, bomboane… O parte de clasă erau vânzători, iar alţii cumpărători. Lecţia se termina cu un ospăţ, toate „cumpărăturile” ajungând la o masă comună. Odată i-a prins directorul, interesându-se mirat de ce mănâncă la lecţie. Dar asemenea jocuri aveau rezultate excelente, elevii dnei Iustina obţinând locuri premiante la olimpiadele regionale.

Momentele aceste sunt vii în inimile profesoarelor de astăzi, care i-au preluat cheiţa de la sufletul elevilor. Ele povestesc în clase, dar şi copiilor, nepoţilor lor despre inimoasa îndrumătoare. Iar când o vizitează, de ziua naşterii, nu-şi dau rând cu depănatul amintirilor. „Mai ţineţi minte Iustina Nicolaevna, zilele noastre de naştere, cum ne învăţaţi să coacem prăjituri?”, o întrebă Elena Cernăuţean, profesoara de limba română, explicându-mi că zilele de naştere ale fiecărui elev era un lucru sfânt pentru dna Iustina. Îl poftea pe sărbătorit în faţa clasei, toţi îl felicitau, îi cântau, iar apoi serveau împreună bunătăţile aduse de învăţătoare: „Odată ne-a luat pe câteva fete să vedem cum găteşte la bucătărie. Am copt o tortă mare, iar a doua zi învăţătoarea a adus tot ce am gătit împreună în clasă, la ziua de naştere a unui coleg”.

„Dar cu câtă nerăbdare aşteptam cele zece minute de la sfârşitul lecţiilor doamnei Iustina?!”, interveni în discuţie Ana Axanii, profesoară de limba ucraineană. „Eram numai ochi şi urechi”, o completă Maria Gostiuc, profesoara de franceză. „Stăteam cuminţi ca sfinţii la lecţiile ei, ştiind că în cele zece minute înainte de sunet ne va povesti un film”, se învioră Elena Cernăuţean. Învăţătoarea îi îndemna să citească, dar ştiind că sunt necăjiţi, că muncesc de rând cu părinţii în câmp şi n-au timp să stea cu volumele lui Tolstoi în mână, le povestea romane şi filme. Dacă nu reuşea să-şi ducă firul până la capăt, se întâmpla ca a doua zi să lipsească de la lecţii câte unul-doi băieţi din clasele mari. Se duceau la oraş să privească filmul.

La întrebarea dacă erau mai cuminţi elevii de odinioară, dna Iustina mi-a răspuns că ea n-a avut copii proşti. Pe toţi îi mângâia pe cap, pe cei slabi la învăţătură îi lăuda mai mult decât pe eminenţi. De răspundeau pe un trei, le punea patru, însoţit de un „bravo!”. Alte „păcate” n-a adunat la Ostriţa. Era apropiată de părinţii fiecărui elev, vizitându-i în momente de bucurie, la nunţi, cumătrii, dar mai ales în clipele de durere. „Când a murit tatăl Elenei Nandriş, am fost la înmormântare cu toată clasa. Mă înţelegeam bine cu bunica ei Fruzina. Mă interesam cum pune cartofii în grădină, cumpăram miere de la ea, că avea mulţi stupi. Când venea vorba de plată, ne certam căci nu vroia să primească bani de la mine. Bine că sărea nepotul, fratele Elenei, strigând: „Bunico, mai lasă-mi şi mie, nu-i da toată mierea”.